Alpi - Tirol, pai eu visez la o vacanta in locurile astea de cand am vazut prima vedere postala din muntii Austriei, cum era sa refuz propunerea lui
Mishu de a merge o saptamana cu el la drumetie si mountainbike in inima Tirolului. O oferta pe care nu o puteam refuza sub nici o forma.
''Zis si facut'' cum e vorba pe la noi, am burdusit masina cu bike-uri si haine si am plecat la drum. Drumul nu prea lung, cu cateva pauze de rutina si cateva poze cu inaltul Zugspitze, am ajuns in doar cateva ore in Sankt Leonhard, pe valea Pitztal-ului, la
pensiunea Schranz. Cazarea a fost foarte ieftina, cu mic dejun, cu terasa unde ne-am porcit la bere in fiecare seara, cu cablu tv sa putem incuraja romanii de la olimpiada, cu liniste si armonie, totul foarte in regula.
Am ajuns pe la pranz si nu am vrut sa pierdem ziua asa ca am pornit la o tura rapida de trekking pe un traseu care pleaca din apropierea pensiunii si urca pe versantul vestic al vaii. Am urcat ce am urcat, destul de hotarat, pana am dat de o cabana mica si draguta unde evident ne-am potolit setea cu cateva beri si am admirat crestele din preajma. Am mai urcat nitel spre niste piscuri mai inalte dar nu am putut ajunge pe nici unul deoarece se insera curand si avem ceva drum de batut pana jos in vale. Am reusit sa facem niste poze faine si sa vedem macar in departare ce potential avem la dispozitie pentru zilele ce urmau.
A doua zi am pornit de dimineata cu masina pana in capatul vaii de unde am luat-o la pas spre cabana
Braunschweiger Hütte, aparent pe un traseu vestit in zona. Nu ne-am grabit, am mers batraneste cu multe pauze de poze pentru ca peisajele au fost spectaculoase. Nici traseul nu s-a lasat mai prejos, am avut de urcat cam 1000 de metri si pe alocuri au fost zone abrupte rau, cabluri, etc. Sectiunile astea mie imi trezesc frica de inaltime cu care se pare ca inca ma mai confrunt. Lui Mishu nu i-am mai zis nimic dar pe ultimul kilometru pana la cabana am calcat-o si l-am lasat in urma doar pentru ca nu puteam sa ma opresc sa ma uit in jos, trebuia sa ma concentrez doar la ce e in sus. Trebuie sa ma arunc cu parasuta sau cu coarda, orice numai sa scap de frica asta stupida de inaltimi mari.
Am ajuns la vestita cabana aflata la 2758 de metrii, chiar la marginea
ghetarului Pitztal. E prima oara cand vad un ghetar si dupa o mica verificare a hartii de la holul cabanei mi-am dat seama ce imensitate alba aveam in fata noastra. Defapt de aici de la cabana incep traseele adevarate care duc pe aproximativ 10 varfuri de peste 3000 de metri dintre care cel mai mare si mai indepartat e Wildspitze 3774m, cam la 6-7 ore de mers pe ghetar.
Dupa vreo 2 beri si ceva mancare la cabana ne-am hotarat sa coboram pe ghetar, sa-l traversam si revenim undeva mai jos in drumul pe care urcasem. Cei de la cabana ne-au spus ca ar fi mai bine sa coboram pe unde am venit dar totusi am continuat spre ghetar si ne-am descurcat fara nici o problema. Initial am coborat intr-o vale seaca si fierbinte, o zona greu de traversat din cauza bolovanilor mari si rosii care erau peste tot. Pe ghetar a fost foarte interesant, la 1-2 metri de gheata temperatura scade brusc, suprafata e rugoasa si uda si sunt tot felul de gauri si crevase de un turcoaz turbat. Am traversat ghetarul pe partea cealalta si am coborat spre capatul lui pentru a iesi din nou in poteca noastra, spre capat a fost multa apa si foarte frig dar odata ajunsi pe pamant totul a revenit la normal. Ziua a fost un succes, o experienta interesanta pe ghetar, bere buna la cabana si seara multe povesti cu Mishu.
Ziua a 3-a am asteptat-o cu mare interes, probabil pentru ca a fost ideea mea. Acasa m-am uitat pe harta si am vazut ca putem ajunge usor din Pitztal pana in Italia, in sudul Tirolului si sa incercam una dintre vestitele catarari de sosea din Giro d'Italia. Si cea mai vestita este fara doar si poate Passo dello Stelvio, etapa regina a turului Italiei. Cea mai spectaculoasa urcare a pasului este pe partea nordica, de la Prato pana sus sunt 25 de km, se urca 1808 metri cu o panta medie de 7.4% si se ajunge la 2758m altitudine. Ce sa mai... cine nu a auzit de Stelvio inseamna ca a urcat Transfagarasanul de prea putine ori!
Noua ne-a luat cam 2 ore sa trecem Alpii pe partea cealalta, in Italia, dar aici vremea era mediteraneana (in Pitztal ploua), soare, cald, perfect pentru o catarare epica. Am plecat din Prato echipati light, doar o geaca pentru coborare, niste apa si ceva batoane de rontzait. Doar primii 2-3 km sunt pregatitori ca sa zic asa, dupa aceea panta se mareste si ramane constanta pana in ultimii 3 km unde e de-a dreptul abrupta. Drumul a fost plin de ciclisti, plin ochi, fiecare 1-2 minute trecea cate unu, ba la deal, ba la vale. Noi am pornit usurel dar dupa primii kilometri Mishu a ramas in urma asa ca am decis sa merg de capul meu si sa il astept ocazional pentru ca fiecare sa mearga in ritmul lui. Mie personal per total mi s-a parut o catarare usoara, nu m-am agitat mai deloc, am mers doar in ritmul meu si probabil ca din cauza pauzelor de asteptare nu am facut prea mari pagube picioarelor. In ultimii 6-7 km am mers mai hotarat pentru ca ma cam racisem si tot zaream varful ala ameninntator care ma intriga sa ajung cat mai repede.
Peisajul este demential, drumul e ingust si asfaltul bun, traficul acceptabil, iar sus ... sus e nebunie, un podium vechi din turul Italiei dedicat lui Coppi, chioscuri cu tot ce vrei in materie de echipamente de ciclism si tampenii turistice si cele mai bune sandwich-uri cu würsti si varza murata. Desi sunt mare fan al Transfagarasanului, imi pare rau sa o spun dar Stelvio e mult mai spectaculos, contrar spuselor celor de la TopGear...
Coborarea a fost cam rece in special sus la altitudine dar am mers prudenti si a fost totul in regula. Jos in Prato ne-am felicitat reciproc cu pizza de la mama ei,
birra e cappuccino. Traiasca Italia!
O alta zi, o alta aventura. De data asta vroiam sa facem ceva mtb adevarat daca tot eram incinsi dupa ziua din Italia. Am ales un traseu care parcurge toata valea Pitztal de sus in jos, are 42 de km si pleace din Mittelberg de la altitudinea de 1740m si coboara in Arzl la 883m de unde urma sa ne intoarcem cu bus-ul la pensiune. Vremea a tinut cu noi si in ziua respectiva, asa cum a facut-o toata vacanta nostra, dar dimineata aceea pe coborare tot a fost nevoie de o bluza sau de o vesta anti vant. Apropo de vreme, eu am avut probleme destul de serioase in vacanta asta
cu buzele, din cauza soarelui, lucru cu care nu prea ma pot obisnuii
pentru ca la noi langa Stuttgart a plouat cam toata vara.
Traseul a fost super fain, o coborare lenta si continua pe single trailuri, cand pe stanga - cand pe dreapta vaii. Peisajele sunt greu de descris, sunt asa cum eu numai in cataloagele de la Cube Bikes am mai vazut. Pe traseu am avut parte si de zone tehnice, coborari rapide dar si ceva catarari, in special pe final. Ne-am si pierdut de cateva ori prin padurile de la poalele vaii dar nimic grav, am muncit suficient ca sa meritam seara nenunarate beri si bomba ultra mega calorica pe numele ei
Ultima zi am decis sa o luam mai usurel, la pas spre culmi inalte. Primul pas inteligent a fost sa luam telecabina pana pe un platou pe la 2200m si de acolo am pornit pe un traseu de alergare in jurul lacului Rifflesee. Peisaje spectaculoase din nou in orice directie ne uitam, foarte greu sa strabati distante importante in felul acesta - pauze de poze la fiecare 5 metri. Ne-am despartit de lac pentru a urma un drum la nimereala, fara o tinta exacta. Drumul ne-a urcat pe un alt platou unde am dat de o turma de oi tiroleze gigantice, oi cu care ne-am distrat mai bine de trei sferturi de ora. Dupa multe lacrimi si burti de ras a trebuit sa ne despartim de noile prietene si sa ne indreptam spre o cabana din apropierea lacului. O ultima bere la inaltime, un ultim pranz la cabana si valea spre casa.
A fost o super vacanta, am vazut niste locuri superbe si m-am distrat de minune alaturi de Mishu. Sa traiesti Mishule sa mai vi cu propuneri din astea.
Va invit sa va uitati peste toate pozele, am prins cateva peisaje de vis:
Tirol si Stelvio.