Vienna City Marathon

Maratonul de la Viena, titlul asta mi l-am scrijelit in cap inca din toamna cand mi-am facut curaj si m-am inscris, urma sa alerg primul meu maraton. Toata iarna m-am antrenat cu gandul la acest maraton si totul parea sa mearga perfect pana in februarie cand am suferit accidentarea la genunchiul stang. Dupa o mica pauza am regandit putin antrenamentele si cu multa extra munca (masaje, stretching, saune si creme) am reusit sa trec peste problema. Desi am ramas putin in urma si am ratat cateva alergari lungi nu era totul pierdut, inca mai aveam timp. Dupa cursele din Spania si Magstadt mi-am recastigat increderea in picioare si am revenit puternic in programul normal de alergat, de parca nimic nu se intamplase.  Am incercat sa nu fortez aiurea dar odata cu apropierea event-ului am inceput sa simt ''presiunea'' si am cazut in falsa impresie de erou indistructibil.

Ca orice plan de antrenament pentru maraton, cu 2-3 saptamani inainte de event trebuie facuta o alergare lunga de 32-36 km in regim de concurs, ultimul test, ultima confirmare. Din cauza accidentarii de la inceputul anului eu aveam la activ doar 2-3 alergari de 21-24km si fara timpi rapizi. Dar cu toate astea am hotarat sa fac un 32km cu un ritm de 5:20min/km, un ritm infernal cu care as fi terminat un maraton in 3:45-3:50... daca imi ciocaneam in cap cand am hotarat treaba asta cu siguranta suna a lemn sec. Vroiam sa imi confirm ca pot alerga un asemenea ritm, si daca nu, puteam oricand sa revin la un 6min/km si sa termin maratonul in 4:15, un timp foarte bun de altfel. Am ales sa fac alergarea asta intr-o luni, dupa munca, pe intuneric, pe ninsoare, cu un strat subtirel de gheata, la -3 grade. M-am incalzit bine inainte, am dar drumul la ceas si am alergat 5:20min/km de la bun inceput. Totul parea in regula, ma simteam foarte bine si in afara de aerul rece pe care il respiram totul parea ca functioneaza bine. Dupa primii 10km, care au decurs perfect, a inceput sa ma deranjeze genunchiul drept, acelasi tip de durere pe care am avut-o la stangul in februarie. Durerea a crescut exponential cu fiecare pas pe care l-am facut, la km 12 durea, la km 14 durea tare, la 16 schiopam. Aici am facut marea greseala, nu m-am oprit si nici nu am incetinit, deloc! Am alergat in acelasi ritm pana la km 21 cand am ajuns acasa. Cand am oprit ceasul mi-am dat seama ca am alegat un semimaraton in 1:45 (personal record) in conditiile in care ultimii 6-7 km i-am facut intr-un picior practic. Am intrat in casa inghetat si speriat de moarte de tampenia pe care o facusem, m-am dezbracat si mi-am pus repede gheata multa pe genunchi. Era prea tarziu, dupa 30 de minute de stat cu legumele reci la picior nu am putut sa ajung in ambele picioare nici macar pana la dus. Am stiut imediat: tocmai am futut 3 luni de munca, 350km si 34 de ore de alergat prin frig si intuneric.

Urmatoarele saptamani am incercat sa fac tot ce pot, durerea a trecut dupa 4 zile si m-am apucat rapid de stretching si masaje. Am facut pauza completa timp de o saptamana si am incercat sa mai alerg 5km foarte incet, dar durearea inca era acolo. Am sperat pana in ultima secunda, mi-am luat adidasii si echipamentul cu mine la Viena, mi-am luat chiar si numarul de participare in speranta ca se v-a intampla vreo minune peste noapte. Degeaba, totul era spulberat! A trebuit sa ma recunosc invins, un moment foarte dificil. Am tinut in mine si n-am zis nimic, dar sa vad startul de pe margine a fost ceva cumplit de dureros. 

In schimb in viata lucrurile au tot timpul doua fete, pe de o parte am fost extrem de trist si frustrat, pe de alta parte toate problemele le-am uitat cand s-a dat acel start. Mishu si Sebi erau in cursa si pentru prima oara in viata am fost suporter si nu participant, o experienta neasteptat de faina. Nu as fi crezut ca o sa fie atat de interesanta cursa de pe margine. Startul a fost ceva impresionant, 41.500 de participanti, o mare de oameni dezlantuiti pe bulevardele Vienei. Dupa start am plecat in urmarire alaturi de Dana si Anastasia, cu metroul si o harta a traseului am reusit cu ceva calcule de ritm sa mergem la km 9, 16, 25 si 40. Cu foarte mult noroc am reusit sa ii vedem pe baieti la fiecare punct, sa ii incurajam si sa alergam cativa pasi alaturi de ei. Pentru mine personal a fost foarte interensant sa alerg dintr-un colt in altul al orasului, sa le calculez pace-ul si timpii cand trebuie sa soseasca la fiecare punct.

Tot evenimentul a fost cu totul special, numarul urias de participanti in primul rand, orasul in sine este foarte frumos, spectatori am inteles ca au fost 440.000 (mai mult decat toata populatia Brasovului), totul a fost la superlativ. Va puteti inchipuii ca si bucuria de a termina o asemenea cursa este uriasa. A fost foarte interesat sa vad toata procesiunea si sa fiu alaturi baieti. Mishu si-a invins recordul personal terminand in 4:14 iar Sebi a reusit primul sau maraton de sosea in 4:05 dar cu ceva probleme la picior. Bravo baieti!

Eram cu inima franta dar victoria baietilor si evenimentul in sine m-a inveselit. Imi pare extrem de rau ca nu am putut alerga, dar este numai vina mea si cu toate ca acum sunt extrem de frustrat nu pot decat sa invat din aceasta experienta urata. Un lucru sigur l-am invatat deja: ''Cand te simti indistructibil, incetineste dobitocule!''

Nu stiu exact cum o sa continue lucrurile mai departe dar momentan trebuie sa ma concentrez pe sezonul de triatlon, am pierdut prea mult timp cu alergatul si am neglijat ciclismul. Acum vremea s-a indreptat si trebuie sa revin cat mai curand in forma. Prima cursa o am pe 1 mai si pana atunci trebuie sa pot alerga din nou, pana atunci am si o vizita la un doctor.

Cat despre primul meu maraton... nu mai fac nici o promisiune serioasa, dar o sa incerc din nou in toamna la Munchen sau la Heidelberg. Viena o sa fie razbunata cu siguranta!

Toate pozele le puteti vedea aici: Vienna City Marathon 

 

 

Magstadtlauf

Magstadtlauf este ultimul cros al cupei de iarna din regiune iar eu inca sunt pe locul 3 in clasamentul general (categoria de varsta) dupa cele 3 etape de pana acum. Daca nu eram in situatia asta cu clasamentul ala nenorocit nu as fi participat sincer... Dupa ce am venit din concediu parca nimic nu mai este la fel, iarna inca troneaza si m-am saturat pana peste cap de alergat in conditii neprielnice. Dupa Spania, calului nici ovazul nu-i mai place! Ca sa fie lucrurile si mai tensionate, in dimineata concursului m-am trezit cu sunetul ploii in pervazul dormitorului. Putin mi-a lipsit sa imi bag ceva in el concurs si sa merg la sauna sau si mai bine sa imbratisez canapeua pana seara tarziu, dar totusi am fost impins pe usa afara.
Ploaia s-a oprit pana la urma si spre bucuria mea m-am intalnit cu Markus la start. El participa la semimaraton iar eu nu aveam chef de doborat recorduri sau de impresionat publicul asa ca am hotarat sa fac pe iepurele si sa incerc sa ii duc ritmul lui Markus pe primii 10.5km, undeva pe la 45min, astfel incat sa poata termina semimaratonul intr-o ora jumatate.
Strategia parea simpla dar din nou ''am furat-o'' la start, inca odata imi dovedesc ca motoarele mele pleaca greu. Se pare ca oricat de bine m-as incalzii inainte de cursa, primii 4-5km sunt pe la 70-80% din capacitate doar. Dupa primul km l-am pierdut pe Markus si pana la km5 s-a indepartat de mine pana se facuse cam un minut intre noi. Am tras si am suferit in spate ca un caine dar nu am putut sub nici o forma sa accelerez. In primii kilometrii ma dor toti muschii si toate organele si cel mai nasol e ca nu pot sa gasesc nici un ritm in care organismul sa reuseasca sa elimine suficient de repede acidul lactic din muschi.
In momentul in care nu mai imi simt muschii arzand (km 5) stiu ca am trecut peste aceasta incalzire si totul e usor si placut. De acolo mi-a fost oarecum usor sa il ajung pe Markus, m-am apropiat incet incet pana la km 6.5 cand am ajuns langa el. Mi-am tras sufletul cateva clipe si am inceput sa il trag dupa mine ca sa scoatem timpul propus. Pe final m-am simtit chiar extraordinar de bine, catararile le-am abordat in forta si nu am avut nici un fel de probleme. Ultimul km a fost in catarare dar am rezistat bine, am reusit sa trecem linia in exact 45 de minute. Markus a preferat sa nu mai continue semimaratonul desi eram inca in timpul propus, nu se simtea nici el prea bine.
Am terminat cursa pe locul 54 iar clasamentul general s-a dus naibii din pricina schimbarii regulamentului de punctare al cupei, astfel am fost declasat de baietii rapizi care nu au participat la toate etapele. Dar chiar si asa sunt bucuros de un loc 10 la finalul cupei de iarna. O zi buna ''la birou'' pana la urma, desi sunt in continuare sictirit si satul de antrenamente pe frig. Vreau primavara!
Sunt foarte bucuros de faptul ca nu am avut nici o problema la genunchiul stang, dupa cursa din Spania mi s-a confirmat ca problemele avute par rezolvate. Aparent stretching-ul, masajele si blackroller-ul mi-au adus rezultatele pe care le asteptam atat de mult. Se zice ca o accidentare invinsa poate conta mai mult decat o cursa castigata, eu sunt bucuros ca pot sa ma antrenez din nou si ca ma pot concentra pe maratonul ce urmeaza in aprilie.

Mai multe poze gasiti aici: Böblingen Winterlaufserie - Magstadtlauf

The North Face Transgrancanaria

Chiar si in momentul de fata imi este greu sa cred ca am avut incredibila ocazie de a participa la cursa asta, a fost parca un vis. Transgrancanaria e una dintre cele mai renumite curse de trail running din lume, top level cu participanti din toata lumea si atleti de nivel mondial, toate pe o insula incredibila. Evenimentul este o imensitatea logistica, un mega efort din partea organizatorilor si cred ca aproape o zi de sarbatoare pentru toti localnicii insulei. Traseele sunt pentru toti si toate:  Transgrancanaria - categoria regina, este un ultramaraton de 120km cu 7300m de urcarat, startul e la 12 noaptea si finish-ul undeva dupa lasarea serii celei de a doua zi. Advanced - 83km cu 4700m, startul la ora 4 dimineata cand primii de la ultra ajung pe portiunea aceea de traseu. Marathon - 42km cu 4000m si Starter - 24km cu 1800m. Eu am ales timid si speriat traseul scurt, desi chiar si pentru asta am avut destul de tras.
Fizic trebuia sa fiu pregatit pentru acest inceput furios de sezon dar problemele pe care le-am avut pana acum m-au tras inapoi si acum ma simt nitel depasit de situatie. Am venit in Spania inca cu dureri la genunchi si am sperat ca cele cateva zile de potecareala si de relaxare o sa ma ajute. Din pacate in toate cele 4 zile de mers pe munte am avut dureri pe coborari, lucru care m-a facut sa cred ca nu o sa pot alerga deloc. De frica m-am prefacut ca nu simt nimic si m-am concentrat pe stretching si pe odihna cat mai multa. In noapte dinaintea concursului abia am putut sa dorm, imi venea sa mor de ciuda ca am ajuns atat de departe si nu o sa pot alerga, gandul asta m-a tinut in priza pana dimineata devreme. Am avut ceva emotii si la preluarea numarului de concurs pe care l-am luat abia in dimineata cursei, a fost o greseala de a mea dar spaniolii sunt intelegatori si m-au ajutat.
De la finish am plecat cu vreo duzina de autobuze pana la startul categoriei noastre, intr-un sat pitoresc din creierii muntilor. Pe drum si la start am inceput sa ma relaxez, atmosfera era incendiara si m-am indragostit pe loc de ea. A fost un amestec interesant: culorile super vii ale echipamentelor, muzica traditionala care parea din Peru sau Uruguay de undeva, locatia exotica si oamenii... spaniolii sunt cu totul altfel, sunt veseli si calzi, mi-au dat impresia ca suntem la o petrecere campeneasca si nu la o cursa de alergare. Lucrurile astea m-au facut sa uit de toate problemele, asa ca am luat startul intr-un iures de tipete si confetii zburatoare cu un nou tel, acela de a ma bucura de acesti 24 de km.
Toata cursa am fost vesel si linistit, nu cred ca am participat vreodata la vreo cursa atat de bucuros, ma tem ca am uitat adevarata esenta a acestor participari. Puterile m-au tinut  aproape pana la final, in afara de temperatura torida si catararile brutale pe care le-am avut de infruntat, totul a fost ok. Surprinzator si total neasteptat e ca genunchiul stang nu m-a durut deloc, absolut deloc! Ba chiar interesant e ca m-a deranjat putin celalalt picior. Nu mai inteleg nimic, dar oricum ar fi in ziua aceea am avut o cursa perfecta.
Traseul a fost fantastic! Am alergat prin niste locuri pe care nu as fi crezut ca o sa le vad vreodata. Inceputul a fost tropical, sus in munte potecile inguste si vegetatia exotica au fost ingredientele principale. Am avut in total 3 catarari brutale, cu inclinatii pe care sincer nu pot sa le parcurg pe un mtb, iar coborarile ulterioare au fost de speriat. Nu stiu daca asa sunt traseele de la cursele astea renumite dar pe mine ma lua cu ameteala cand ma uitam in jos, era atat de inclinat si accidentat terenul incat sunt convins ca doar noi si caprele mai trecusem pe acolo. Am trecut prin sate de munte, am alergat prin favelas, prin gradini obscure, pe poteci inguste unde zburau gainile speriate in toate directiile, prin canioane uscate si toride, pe sub portocali si cactusi uriasi, pe coasta oceanului, pentru ca la final totul sa culmine cu un finish pe plaja. Fucking epic!
N-am avut timp sa ma preocup de muschi, de dureri sau de probleme, traseul m-a fermecat la fiecare pas, am fost ocupat cu admirarea peisajelor sau a vegetatiei inedite. Si spectatorii au fost diferiti, este alt popor aici si au alta cultura, cultura care se numeste Trailrunning. N-am trecut pe langa nici un spectator care sa nu incerce sa ma sustina cumva, sunt frenetici si galagiosi (banuiesc ca si sangele latin are o mare contributie). Pentru spanioli sportul asta e cu totul altceva, e la egal cu fotbalul, e super raspandit si practicat de toate categoriile de oameni. E greu de inteles cum s-a ajuns atat de departe la ei, cum e posibil ca aici trailrunningul sa se transmita la tv? Cum e posibil ca 99% din populatia tarii sa stie cine e si cum arata Kilian Jornet? Cum de jumatate din participantii de la categoria mea au fost fete?
Toate elementele cursei au fost coplesitoare pentru mine, nu pot sa va explic cum a fost sa fiu depasit la km 20 de Philipp Reiter de la categoria 87km, sau cum au fost cele 30-40 de secunde cand am trecut prin culoarul de oameni pentru a trece linia de sosire, a fost fantastic! La final aproape ca imi venea sa plang ca s-a terminat, imi era ciuda ca nu m-am dus la o categorie mai lunga pentru a-mi prelungii visul...
M-am tavalit pe saltelele de la finish si m-am racorit cu niste gheata, am mancat cea mai gustoasa Paeya din lume si dupa ce mi-am revenit fizic si emotional am iesit in tribunele de la linia de sosire. Am stat aici cu Dana vreo ora cred si mi-am dat seama cat de norocos sunt sa fiu acolo, sa alerg pe aceleasi poteci cu Philipp Reiter, Santiago Obaya, Ryan Sandes sau Chaigneau Sebastien, sa alerg pe o insula atat de exotica, sa alerg Transgrancanaria. Nu o sa uit niciodata ziua aceea!
Din cauza coborarilor si a lipsei de antrenament specific am avut cea mai puternica febra musculara din viata mea, m-au durut pulpele timp de 8 zile iar in primele 3 am putut sa cobor scarile doar cu spatele. Dar nici o durere nu poate eclipsa locul 55 din 600 pe care l-am obtinut la final sau sentimentele pe care le-am trait acolo.

Sper sa aveti si voi macar o ocazie de genul acesta: mergeti si alergati in Spania, o sa va indragostiti pe loc!

Va las cu cateva poze si un film: