Keufelskopf Ultra Trail

 

Concursurile de trail running in Germania sunt rare ca naiba, sportul asta nu e prea popular aici, asa ca fiecare mica portita trebuie exploatata la maxim. La concluzia asta am ajuns cu Mishu si n-am stat mult pe ganduri cand el a gasit un concurs fantoma in apropiere. Keufelkopf Ultra Trail zic ca e un concurs fantoma pentru ca e doar la a 5-a editie, are 400 de locuri disponibile la cele 3 trasee pe care le ofera si e organizat de un nenica pasionat, intr-un sat cu 23 de case. Impreuna cu Mishu si Scuba am ales sa alergam traseul de 22km cu 1000m de catarat, mai erau 42km si ultra 84km, la acesta din urma se pot strange chiar si puncte de calificare la Mont Blanc.

Surprizele au inceput sa curga de cand am ajuns in Reichweiler. Totul a fost foarte simplu si relaxant: doi mosulici ne-au intampinat la inscriere, ne-au dar niste numere mici, 4 ace de gamalie si ne-au trimis la o cafea si la niste prajituri in camera alaturata. Toata atmosfera a fost super relaxata, parea ca suntem la un congres al colectionarilor de timbre si nu la un ultra-maraton. Startul a fost banal si fara nici un fel de agitatie, 80 de oameni au plecat incet si linistiti pe o straduta de la marginea satului si in cateva clipe s-au insirat pe o potecuta ce disparea in padure.

De departe cea mai placuta surpriza a fost traseul, absolut demential! De la primii metrii din padure pana la linia de finish a fost un deliciu sa alergam pe potecile alea. Un roller-coaster continuu: sus-jos, stanga-dreapta, catarari in patru labe, coborari rapide, poteci alunecoase, pietre, radacini, tot ce trebuie. Mega mijto! Am alergat in permanenta cu zambetul pe buze, nici gand de oboseala! Nu am vazut nicaieri o aglomeratie atat de mare de single trailuri, o zona superba.

Cursa am inceput-o prudent alaturi de Mishu, inca eram foarte neincrezator in genunchii mei, durerile s-au mai diminuat dar nu au disparut. Eram destul de convins ca nu o sa scap nici azi, asa ca primii km i-am alergat incetisor in speranta ca aman problemele cat mai mult. Deobicei incepe sa ma supere cam dupa 4-5 km dar ajunsesem la 7km si inca mergeam bine. Am facut cateva sprinturi ca sa ii fac poze lui Mishu si totul parea la locul lui (trebuie sa intelegeti ca eu nu am mai alergat fara dureri de ...vreo 2 luni, nici nu mai stiu cum e!). Dupa ce am trecut de km 10 Mishu a scazut putin ritmul pe catarari si eu tot incercam sa prind o tanti dinaintea noastra. Stateam ca pe ace si imi doream din tot sufletul sa fie azi ziua in care nu ma mai doare. Nu am putut rezista tentatiei si m-am dus...

Parca scapasem de la puscarie sau cel putin fugeam de urs. Am alergat perfect, mai perfect ca niciodata! Am vanat cu o sete nebuna fiecare participant pe care l-am intalnit si pana la final nu am incetinit deloc. Pe ultimul pe care am reusit sa-l prind l-am depasit in ultimii 800m cu un sprint in catarare, nu i-am oferit nici o sansa. Satisfactie enorma la final!

Am terminat pe locul 12, probabil ca terminam si mai bine daca mergeam tare de la bun inceput. Dar cui dracu ii pasa? N-am avut dureri de genunchi, am scapat! Puteam sa ies si ultimul ca la fel de tare ma bucuram. O Doamne, ce usurare...

Mishu a terminat si el victorios cu zambetul pe buze, la fel si Scuba, care nu stiu cum a reusit sa alerge pe noroaiele alea cu adidasii de sosea. La final din nou atmosfera prietenoasa a fost prezenta, a urmat premierea si o petrecere campeneasca cu mancare deliciosa, ca sa completeze o dupa-masa perfecta. Nota final: 10 cu felicitari concursului fantoma pentru organizarea banala si traseul superb.

Pozele noastre: Keufelskopf Ultra Trail

Trackul de pe Strava il gasiti aici.

La club

Bai m-a luat flama rau de tot cu triatlonul asta, sunt foarte pornit si determinat sa duc la capat nebunia asta. Si cea mai buna chestie pe care am facut-o in directia asta a fost sa intru intr-un club de triatlon. Fenomenal de multe lucruri am de castigat de pe urma aceastui club, nici nu mi-as fi inchipuit ca e atat de fain.  

Anul trecut in noiembrie am vazut din intamplare la bazin o casca de inot pe care scria ceva de un club de triatlon din satul vecin. Am ajuns acasa si i-am gasit pe internet, mi-au placut, i-am contactat iar dupa o saptamana ma prezentam intr-o germana proasta la unul din antrenamentele lor de alergare, intr-un vestiar din Ehningen. Este un club mic dar foarte interesant, defapt sunt niste prieteni iar clubul pe hartie abia in anul asta a fost infiintat, Ausdauer Sport Verein (ASV) Ehningen. 

 

ASV Ehningen in Tenerife

Compozitia si proiectele sunt aspectele care m-au atras cel mai mult la ei. Cand esti incepator ca mine ai nevoie de cat mai multe informatii si sfaturi de la cineva cu experienta. Oricat as cauta si citi pe net, niciodata nu o sa se compare cu sfat concret la fata locului. Clubul este infiintat si condus de Nico care vine din ciclismul profesionist, mai este Klaus care alearga maratoane sub 3 ore, Gabi care alearga si ea foarte bine si tine cursurile de stabilizare fizica, Astrid care este o inotatoare si o antrenoare fenomenala, Anita cu care am facut cele mai cumplite stretching-uri din viata mea, Michael antrenor de fotbal, Kristina, etc... Asta e nucleul clubului si imi place ca fiecare e diferit fata de ceilalati, de la fiecare ai de invatat altceva. Cu totii sprijina proiectul lui Nico: ''In 6 Monaten zum Triathlon-Finisher'', aici e partea faina :)

Proiectul isi propune in fiecare an sa antreneze un grup de incepatori si sa ii indrume pana la terminarea primului triatlon din viata lor. In fiecare toamna se aleg 10-12 persoane care intra in proiect (conditia e sa nu fi terminat niciodata un triatlon) urmand ca pentru urmatoarele 6 luni sa se antreneze cot la cot cu clubul, pana la marea cursa din vara. Participantii beneficiaza de o multime de lucruri, pe langa experienta  clubului: cantonamente in Mallorca sau Tenerife in fiecare inceput de an, echipament si reduceri de la club, asistenta tehnica de la Nico, masuratori cardiace si respiratorii la inceput de sezon, plan de antrenamente, intrare gratuita la bazin si nu in ultimul rand un suport moral gigantic din partea celorlalti din echipa. Totul se termina apoteotic cu un triatlon dupa cele 6 luni si o petrecere faina.

Asta da proiect si dedicare! Nico si prietenii lui isi consuma mult timp pentru reusita acestui proiect si pentru ce? Doar pentru a promova triatlonul! Chapeau prieteni! Multi dintre cei care termina proiectul intra in club ulterior si in felul aceasta se strang tot mai multi oameni de la an la an. Proiectul este la a 3-a editie si din nefericire eu am ratat preselectia din toamna, dar m-am inscris direct in club si m-am antrenat alaturi de incepatori. 

 

Unul dintre motivele pentru care am cautat initial un club este licenta, triatloanele care sunt organizate sub egida federatiei germane de triatlon (si aici intra cam toate) necesita o licenta la participare. Pot sa cumpar o licenta de o zi dar costurile sunt prea mari. Licenta nu e doar o bucata de plastic pe care scrie numele meu: acum sunt inregistrat la federatie si pot sa strang puncte pentru diverse calificari (olimpiade, campionate nationale, ma rog... nu e cazul meu), am si o asigurare medicala care intra in vigoare in caz ca patesc ceva la antrenamente sau competitii (asta gasesc foarte important pentru ca asigurarea medicala normal nu iti plateste nimic daca tu ti-ai pus singur in pericol sanatatea, de genul: hai sa facem un Ironman!). Ca sa nu mai zic ca m-am facut deacord cu legile anti-dopping si oricand si in orice moment pot sa vina sa ma verifice. 

 

La club imi place, atmosfera e foarte placuta si sunt o gasca de oamneni faini. Avem macar cate un antrenament pe saptamana din fiecare sport, ture lungi si placute, antrenamente specifice, contratimpuri, iesiri la bere, concursuri, cam tot ce mi-am inchipuit eu in visele mele… Din pacate am ratat cantonamentul lor din Tenerife de anul asta si tare mi-a parut rau dar am prins o mica escapada de 3 zile la Kraichgau.

Aici se organizeaza peste trei saptamani Challenge Kraichgau, care este si campionatul german de half-ironman, o cursa renumita cu participanti de talie mondiala. Sunt inscris si eu la proba olimpica si am venit aici ca sa tragem niste antrenamente mai zdravene dar si sa ne obisnuim cu traseul. Vineri dupa munca ne-am intalnit cu totii la Ubstadt-Weiher, unde ne-am cazat rapid si am iesit la o alergare de vreo 10km in jurul lacului Hardtsee. Eu inca mai am dureri la genunchi si nu stiam daca pot face fata la o astfel de alergare, dar m-am tinut dupa ei pana la final si nu a fost chiar o tragedie. O sa incep curand niste sedinte de fizioterapie si sper ca lucrurile sa se indrepte. 
  

Dupa tura de alergare ma gandeam ca ne bagam la dus si gata, mergem la bere sau ceva (cam asta e programul meu de obicei) dar a urmat o sedinta de Stabilization-Training cu Anita. Un fel de stretching/pillates de vreo 30 de minute care creste flexibilitatea si intareste core-ul. Va jur ca ceva atat de greu nu am facut niciodata pe o saltea, la soare. Stiu ca am problem cu flexibilitatea dar ce miscari si pozitii ne-a pus Anita sa facem au scos complet untul din mine. Intr-un final am ajuns sa mancam niste fripturi si sa bem niste bere. Seara la 11 am adormit ca un prunc, cat ai zice peste… si era doar prima zi!

  

A doua zi a fost si mai in forta, mic dejun copios si alergare de 5km pe langa lac, o mica pauza de o cafea dupa care ne-a intalnit cu organizatorul triatlonului cu care am facut traseul de ciclism de la proba de half-ironman. Am facut 97km cu 1200hm, niste peisaje fantastice si dealuri cat pentru doua vieti. M-am prostit prea mult in timpul turei si pe final am ramas fara puteri la coada plutonului, ne-a prins si ploaia si am ajuns istoviti inapoi la hotel. Din nou ma gandeam ca ziua s-a terminat, FALS! A urmat open water swimming. Au fost acolo si niste baieti cu costume de neopren pe care le-am putut proba. A fost prima oara pentru mine, inot in lac si cu costum de neopren, inca o experienta interesanta. Costumul te ajuta foarte mult sa inoti si sa rezisti la temperaturi scazute ale apei (lacul avea 16 grade). Jumatate de ora ne-a chinuit Astrid cu tot felul de exercitii: orientare in apa, inot in pluton, start la gramada, etc. Si cand sa zici gata, inca jumate de ora de Stabi-Training cu Anita. Friptura, bere si somn in 3 secunde, mai ceva ca ieri!

Duminica am avut noroc (eu)/ghinion (restul) cu vremea, a plouat cam incontinuu si nu am putut sa iesim pe sosea, vroiam sa mai facem vreo 50-60km. Am luat doar micul dejun si am alergat din nou 5km in jurul lacului. Dupa o pauza de cafea ne-am decis sa mergem totusi la bazinul de inot din Karlsruhe unde am mai bagat vreo 2km de antrenamente istovitoare cu Astrid.

Cateodata e foarte bun un calup asa mare de antrenamente, am observant ca daca am o baza bine pusa la punct in prealabil, un calup din acesta aduce un boost mare de fitness. Dupa acest mic cantonament m-am simtit mult mai in forma si cred ca sunt aproape pregatit pentru Challenge Kraichgau! Cat despre club, va mai povestesc eu…

Va mai las cu niste poze din micul cantonament: Kraichgau Trainingswochenende 

Fisherman's Friend StrongmanRun

Am fost innebunit cand am vazut primul trailer de la concursul asta, trebuia cu orice pret sa particip si eu macar odata. In 2012 am ratat cu putin inscrierile, dar anul asta nu a mai scapat. Concursul e o tampenie de cursa de alergare cu obstacole, genul celor foarte la moda in perioada asta, asemanator cu Tought Mudder, Spartan Race sau Warrior Dash. Un moment prielnic sa te noroiesti din cap pana in picior, asa cum nici in copilarie nu ai reusit!

A trebuit sa fiu pe faza cu inscrierile, desi este un concurs de amuzament in fiecare an e o inghesuiala incredibila. Anul asta au fost disponibile 12.000 de locuri iar toate s-au consumat in 24 de ore, cu toate ca taxa de inscriere a fost 110€ (complet exagerat parerea mea). Dar noh, unde-i inghesuiala trebuie sa fie ceva interesant, nu!?

Inca mai am dureri de genunchi dar am decis totusi sa alerg ca sa facem un dream team alaturi de Mishu si Anastasia, sa mergem incet si sa ne distram pe traseu. Chiar ne-am pregatit temeinic pentru ce urma, Dana ne-a facut rochii de balerine ca sa dam bine in peisajul mai degraba de bal mascat decat de cursa de alergare. Avand in vedere competitia cred ca este cel mai greu concurs din lume, aici participa Batman, Superman, Hulk, Capitan America, King Kong si multi alti supereroi si monstri ce tot felul.

La start veselie mare, 12 mii de oameni pe linia de start/finish a pistei de formula1 de la Nürburgring, soare pe cer, rock in boxe!!! Wohooo, sa-i dam drumul… Boom! Start! Partea proasta ca e startul a durat o vesnicie, ba chiar doua vesnicii. Drept e ca noi eram in spate de tot, dar cred ca am stat 20 de minute pana am trecut si noi linia de start, asa ceva nici la maratonul de la Viena nu am vazut! Dar odata porniti ne-a simtit bine. Au urmat 2 ture, de cate 11km cu cele 18 obstacole pregatite de organizatori. Primii km i-am facut pe pista, 2-3 sicane de incalzire dupa care ne-au scos in decor, cativa baloti de paie de sarit si cateva serpentine ca sa ne ameteasca. Au urmat niste scari si o portiune de offroad ca sa ajungem la primele obstacole mai serioase: transeele pline cu spuma alba, cu mocirla si cu noroi gros, urmate de plase pe sub care trebuia sa ne taram, curent electric, furtune cu apa… Asta cu electricitatea nu mi-a placut deloc, socul nu a fost chiar mic, m-a trantit rau de tot cu botul in noroi. A doua tura am evitat curentul stand in spatele unui malac care ridica plasa suficient de mult ca sa ma strecor dupa el. Mai departe alte santuri, garduri si cauciucuri de toate felurile. O portiune draguta a fost cea cu topoganul de apa urmat de o movila al dracu de abrupta. Noroaie si alte noroaie, bazinul de apa in care abia ajungeam cu varfurile picioarelor pe fund, si alte obstacole cu electricitate. In zona de finish au fost amenajate cele mai multe obstacole, de la ziduri de 7-8 metrii inaltime din baloti, la noroaie groase in care Mishu isi pierdea adidasii, munti de cauciucuri si plase de catarat.

O nebunie! Obstacolele au fost foarte faine si in gasca chiar ne-am distrat pe ele. Partea mai putin placuta e ca s-a stat enorm de mult la coada, cei 12000 de oameni au fost mult prea multi pentru traseul dat. Au fost obstacole la care am stat pe loc chiar si 20 de min, norocul nostru a fost ca soarele a fost pe cer, ca altfel nu cred ca ar fi fost prea amuzant. Din pacate asta a stricat mult din amuzament, in a doua tura nu prea ne-a mai placut sa asteptam uzi si noroiti la fiecare trecere mai ingusta. Concursul este clar comercial, preturi mari si participanti foarte multi, asa ca nu am cine stie ce asteptari de la organizatori, dar e pacat pentru ca ar putea fi o cursa mult mai faina.

Noua ne-a placut pana la urma, este amuzant iar alaturi de prieteni merita oricand sa incercati asa ceva. Trebuie totusi sa va incarcati cu mult calm inainte de start si sa nu aveti asteptari prea mari, pana la urma este un circ si o bascalie si nimic mai mult! 

 La final nu am avut unde sa ne spalam, din nou o inghesuiala de nedescris, Sebi si Dana ne-au facut niste poze si am plecat noroiti si obositi spre casa. Adidasii cu care am alergat au fost irecuperabili, a trebuit sa ii arunc, iar hainele le-am spalat de 3 ori ca sa iasa complet nisipul din ele. Concluzii ? Mi-am facut damblaua ca sa zic asa… a fost fain, dar nu prea! Odata merita incercat dar mie a doua oara nu imi mai trebuie.

Mai multe poze gasiti aici: StrongmanRun

Waiblingen Triathlon

 
Asteptarea a luat sfarsit, sezonul de triatlon incepe! Waiblingen este prima competitie din Baden-Würtemberg si prima etapa din campionatul regional organizat de federatia germana de triatlon. Aici incepe toata lumea sezonul, e un mic sprint triatlon care pune la incercare antrenamentele din iarna si primavara. Toate cluburile de triatlon se strang aici, iar clubul la care sunt si eu afiliat nu a facut exceptie, am avut 20 membrii care au participat. Despre club o sa va povestesc intr-un alt blog  ;).

Distantele sunt acceptabile, ca orice triatlon sprint: 500m inot intr-o piscina, 20km ciclism pe strazile orasului si la final 5km de alergat prin parc. Fizic am fost pregatit, doar ca pentru mine era primul triatlon si aveam foarte multe nelamuriri referitoare la tranzitii, la reguli si la cursa in sine. Dar tocmai de aceea o cursa ca asta este binevenita, o pregatire pentru cursele mai serioase din vara. Emotii nu am avut, 500m am mai inotat, ciclismul nu presupune nici o problema, iar la alergat inca mai aveam dureri de genunchi dar m-am gandit ca 5km pot sa ii parcurg in orice eventualitate.

Am ajuns din timp la fata locului si mi-am pregatit tranzitia in tihna: bicicleta, prosop pe jos, cureaua cu numarul de concurs, papucii si tricoul de ciclism, adidasii, sosete, sapca si ochelari de soare. Totul pare simplu dar defapt e mult de pozitionat cat mai la indemana. Fiecare are alte idei si alte obiceiuri, eu sunt la inceput asa ca am facut totul asa cum auzisem pe la club sau prin reviste.

La piscina lucrurile incepusera de mult, au fost foarte multe categorii de varste la amatori, stafete si o gramada de alte categorii speciale ale federatiei (liga1, liga2, campionatul pe cluburi, etc.). In ultima perioada vremea a fost groaznica dar in ziua respectiva am avut noroc de vreme putin mai buna, 18 grade… In schimb apa din piscina a fost incalzita undeva pe la 21 de grade, asa ca am putut inota fara neopren si fara sa murim de frig. Startul a fost in functie de numarul de concurs, cate unul la fiecare 15 secunde, urmand ca fiecare concurent sa inoate 10 lungimi de bazin parasind piscina la final pe ultimul culoar. In coada de la start erau multe chipuri ingrijorate, multi incepatori ca si mine, de pe mal parea simplu dar apa era rece cu draci. Cand mi-a venit randul am sarit in bazin, am asteptat semnul comisarului de cursa si m-am impins in marginea bazinului cat am putut de tare…

Nu era prima oara cand inotam 500m si stiam ca pot sa termin imediat sub 10 minute, am vrut sa reproduc un astfel de rezultat dar dupa primii 100m mi-am dat seama ca ceva nu in regula. Nu puteam sa respir calumea, trageam aer cat puteam dar plamanii se umpleau doar de jumate. Am inceput sa ma panichez si sa respir la fiecare brat. Nu am reusit sa imi revin si aveam niste sensatii foarte tampite de anxietate… Ma gandeam sa ma opresc putin dar marginea bazinului parea ingrozitor de indepartata iar toti spectatorii care tipau de pe margine m-au terorizat cumplit. N-am patit niciodata asa ceva, a fost ingrozitor, daca o sa patesc asa ceva in vreun lac/mare o sa fie nasol. Pe la bazinul a 6-lea mi-am mai revenit, am inceput sa respir putin mai normal si vroiam sa ies din bazin cat mai repede. Ultimele 2 bazine mi s-au parut interminabile dar intr-un final am ajuns la marginea de beton si cred ca mi-am facut si cruce ca am scapat! 10:33, un timp nesperat de bun dupa o astfel de evolutie.

Alergarea pana in tranzitie a fost dureroasa, picioarele nu imi erau incalzite deloc, eram descult si bratele ma dureau ingrozitor dupa cosmarul din bazin. Mi-a luat neobisnuit de mult timp sa fac prima schimbare. Tricoul de ciclism pe corpul ud a fost cumplit de greu de imbracat, bratele nu ma ascultau deloc si am fost foarte impiedicat. Am iesit din tranzitie dupa 3 minute.

Ciclism! Hai ca la asta ma pricep… Trebuia sa parcurgem 3 ture a cate 7km care pe situ-ul concursului pareau plati ca in palma, ma simteam bine in picioare si abia asteptam sa recuperez niste timp. Entuziasmul mi-a fost taiat dupa primul viraj, in fata era o catarare de toata frumusetea (foaia mica, pinionul mare). Tot traseul a fost asa, fiecare tura de 7km a avut 120m de urcat compactati in 3 catarari in primii 4 km. La finalul primei ture am terminat de insiruit sfintii si blestemele pe care le cunosteam si m-am apucat de treaba. Unul dintre colegii de la club care e bun la ciclism era la 1-2 minute in fata mea si am fost motivat sa incerc sa il ajung. La finalul turei a 2-a am reusit sa il depasesc si in tura a 3-a mi-am dat seama ca defapt imi place traseul foarte mult :). Un fel de criterium pe strazile orasului, rapid si cu multe curbe stranse.

Tranzitia a doua a mers mai bine: am montat bicicleta, mi-am luat repede adidasii de alergat si am parasit zona intr-un minut jumate. Acum venea proba cea mai problematica pentru mine, alergatul. Cu doar 4 zile inainte am suferit destul de mult la semimaratonul de la Heidelberg si cu siguranta nu eram refacut, drept pentru care de la kilometrul 2 a inceput sa ma doara genunchiul. Cu toate ca am mers foarte incet si cumpatat, durerea s-a inrautatit si nu am putut sa maresc deloc ritmul. Au fost doar 5km asa ca nu am pierdut foarte mult timp per total, 25:29 min.

La finish m-am bucurat, nu a fost o cursa prea buna nici nu am dat totul. Sunt multumit de rezultat si mai ales de experienta acumulata. Se zice ca primul triatlon nu il uiti niciodata, eu cred ca inotul ala sigur nu o sa il uit prea curand! Seara am sarbatorit cu colegii de club. Toata lumea a terminat mai mult decat merituos: primul loc la stafeta, locul 1 la feminin 50 ani, locul 3 la feminin 40 si 45 de ani si un loc 3 la masculin 25ani. Eu am obtinut locul 109 din vreo 200 cu un timp final de 1:19:39.


Mai multe poze gasiti aici: Waiblingen Triathlon

Heidelberg Halbmarathon

Sunt din nou in urma cu blogurile, sunt atat de intarziat incat nici un concediu nu ma mai poate ajuta acum. Am fost extrem de ocupat cu antrenamentele si cu mormanul de competitii care ma asteapta la fiecare sfarsit de saptamana. Viata mea este actualmente plina ochi! Dar trebuie sa scriu mai departe altfel curand o sa uit tot si ar fi pacat.

Ei bine dupa Viena am decis ca cel mai bine este sa fac o pauza si sa nu mai alerg pana nu sunt complet refacut. Am alergat foarte mult anul asta, nu am reusit sa alerg maratonul, m-am si accidentat si acum risc sa distrug tot sezonul de triatlon. Asa ca nu am mai alergat timp de 2 saptamani, un cosmar! M-am simtit incomplet in tot acest timp, acum 2-3 ani uram cu desavarsire alergatul si acum face parte din mine...

In pauza asta m-am concentrat pe inot si ciclism iar durerile de genunchi au disparut, asa ca am zis sa-mi incerc norocul la semimaratonul de la Heidelberg. Aici am mai fost si anul trecut, e o super cursa care aduna 3500 de participanti pe un traseu senzational, jumatate prin padure si jumatate pe strazile medivale ale Heidelbergului, un oras splendid. Acum un an alergam aici pentru prima oara un semi-maraton, am o gramada de sentimente care ma leaga de cursa asta. Pe vremea aceea nu alergasem niciodata mai mult de 12km, iar acum alerg 21+ doar de placere ca sa imi revin dupa o saptamana mai grea la birou. Am facut un pas gigantic de atunci, pas pe care anul asta urma sa il faca si Dana. Probabil impulsionata de antrenamentele mele s-a inrolat si ea pentru o iarna lunga de fuga prin intuneric si frig. Acum la inceput de primavara e pregatita pentru primul ei semi-maraton.

Formula de start a fost ca de obicei completata de gazdele noastre de la Heidelberg, Mishu si Anastasia. Fetele vroiau sa alerge impreuna iar accidentarea mea parca nu s-a potrivit niciodata mai bine. De data asta ''trebuia'' sa alerg mai incet, de frica durerilor, asa ca mi-a fost de folos sa alerg cursa alaturi de fete. Mishu s-a luptat de unul singur cu demonii / recordurile personale si a iesit invingator, ca de obicei. Cursa in sine a fost minunata, ca toate concursurile pe care le abordez intr-un ritm mai relaxat, cu mult timp de privit si admirat imprejurimile. Primii km au fost foarte placuti, in pluton, am parcurs strazile orasului in uralele frenetice ale spectatorilor vesnic prezenti. Ritmul era perfect si parea sa fie totul ok, dar pe la km 5, chiar inainte de a intra in padure, a inceput sa ma doara genunchiul. Ma asteptam sa fiu mult mai frustrat pe situatie dar banuiesc ca m-am obisnuit deja, am anuntat fetele ca e posibil sa abandonez in orice moment si am lasat-o mai moale in urma lor. Aparent cele trei saptamani de pauza nu au ajutat la nimic. Am continuat sa alerg incet asteptandu-ma ca durerea sa creasca exponential, asa cum se intampla de obicei… Am reusit sa trec prima catarare alaturi de fete si in padure parca s-a mai linistit suferinta.

Am reusit sa uit de durere incercand sa ajut campioanele noastre. A fost chiar foarte interesant sa le ofer pe parcurs informatii despre traseu, timpi si tactici: ‘’Incet si constant pana in varful catararii!... mai sunt doar 200m pana sus!... hai ca imediat vine punctul de realimentare!’’. Fetele au mers foarte bine, in mod special pe catarari unde am depasit o gramada de alergatori mai putin pregatiti. Dana a avut ceva probleme la stomac pe a doua catarare si am pierdut-o pentru cateva secunde pe Anastasia si ulterior nu am fortat ca sa o ajungem din urma. Am incercat cum am stiut sa o ajut si sa o incurajez pe Dana, mai mult cu sfaturi despre cum sa abordeze cursa astfel incat sa ajungem cu bine la final. Ritmul a fost perfect pana pe ultima catarare unde a inceput sa se resimta nitel, traseul nu este unul usor, catararile totalizand undeva la 540m altitudine, iar Dana s-a antrenat doar pe plat. Ultima bucata am mers-o pe alocuri dar am ajuns cu bine sus, la castelul din Heidelberg. De aici mai erau doar 2 km de coborare iar Dana a prins aripi, vroia sa ajunga cat mai repede la final.

Pana acolo am reusit oarecum sa ignor durerea dar pe coborare parca imi bagase cineva un cutit in lateralul genunchiului. Nu am reusit sa ma tin dupa Dana si acel kilometru de coborare m-a distrus complet, mi-au dat lacrimile de durere pana jos. Nu vroiam sa ma mai opresc, mai era doar putin! Mi-am dat seama ca nu o sa o mai ajung pe Dana si nu o sa termin alaturi de ea, dar odata cu venirea platului din oras durerea a disparut brusc… am reusit sa o ajung din urma cand mai erau 500m si sa o tin de mana pe ultima suta. Am reusit, 2 ore 23min!

La finalul fiecarei curse eu am un amestec de dureri si sentimente ciudate si se pare ca nu sunt singurul. Dana in loc sa isi traga sufletul la final a inceput sa planga, mi-a spus ca nu vrea sa mai alerge niciodata atat de mult… cuvinte care si le-a retras a 2-a zi. Acum vrea sa incerce sa isi doboare recordul pe un traseu mai plat. Eu sunt extrem de mandru de reusita ei, la fel ca si mine acum un an, a facut un pas enorm. Interesant e ca imediat dupa ce faci ''pasul'' iti dai seama ca poti si vrei mai mult, foarte tare! :)

P.S.: La doua saptamani am cerut-o… si a zis da! :) Probabil ca o sa mai alergam impreuna la Heidelberg Halbmarathon.

Mai multe poze gasiti aici: Heidelberg Halbmarathon

Vienna City Marathon

Maratonul de la Viena, titlul asta mi l-am scrijelit in cap inca din toamna cand mi-am facut curaj si m-am inscris, urma sa alerg primul meu maraton. Toata iarna m-am antrenat cu gandul la acest maraton si totul parea sa mearga perfect pana in februarie cand am suferit accidentarea la genunchiul stang. Dupa o mica pauza am regandit putin antrenamentele si cu multa extra munca (masaje, stretching, saune si creme) am reusit sa trec peste problema. Desi am ramas putin in urma si am ratat cateva alergari lungi nu era totul pierdut, inca mai aveam timp. Dupa cursele din Spania si Magstadt mi-am recastigat increderea in picioare si am revenit puternic in programul normal de alergat, de parca nimic nu se intamplase.  Am incercat sa nu fortez aiurea dar odata cu apropierea event-ului am inceput sa simt ''presiunea'' si am cazut in falsa impresie de erou indistructibil.

Ca orice plan de antrenament pentru maraton, cu 2-3 saptamani inainte de event trebuie facuta o alergare lunga de 32-36 km in regim de concurs, ultimul test, ultima confirmare. Din cauza accidentarii de la inceputul anului eu aveam la activ doar 2-3 alergari de 21-24km si fara timpi rapizi. Dar cu toate astea am hotarat sa fac un 32km cu un ritm de 5:20min/km, un ritm infernal cu care as fi terminat un maraton in 3:45-3:50... daca imi ciocaneam in cap cand am hotarat treaba asta cu siguranta suna a lemn sec. Vroiam sa imi confirm ca pot alerga un asemenea ritm, si daca nu, puteam oricand sa revin la un 6min/km si sa termin maratonul in 4:15, un timp foarte bun de altfel. Am ales sa fac alergarea asta intr-o luni, dupa munca, pe intuneric, pe ninsoare, cu un strat subtirel de gheata, la -3 grade. M-am incalzit bine inainte, am dar drumul la ceas si am alergat 5:20min/km de la bun inceput. Totul parea in regula, ma simteam foarte bine si in afara de aerul rece pe care il respiram totul parea ca functioneaza bine. Dupa primii 10km, care au decurs perfect, a inceput sa ma deranjeze genunchiul drept, acelasi tip de durere pe care am avut-o la stangul in februarie. Durerea a crescut exponential cu fiecare pas pe care l-am facut, la km 12 durea, la km 14 durea tare, la 16 schiopam. Aici am facut marea greseala, nu m-am oprit si nici nu am incetinit, deloc! Am alergat in acelasi ritm pana la km 21 cand am ajuns acasa. Cand am oprit ceasul mi-am dat seama ca am alegat un semimaraton in 1:45 (personal record) in conditiile in care ultimii 6-7 km i-am facut intr-un picior practic. Am intrat in casa inghetat si speriat de moarte de tampenia pe care o facusem, m-am dezbracat si mi-am pus repede gheata multa pe genunchi. Era prea tarziu, dupa 30 de minute de stat cu legumele reci la picior nu am putut sa ajung in ambele picioare nici macar pana la dus. Am stiut imediat: tocmai am futut 3 luni de munca, 350km si 34 de ore de alergat prin frig si intuneric.

Urmatoarele saptamani am incercat sa fac tot ce pot, durerea a trecut dupa 4 zile si m-am apucat rapid de stretching si masaje. Am facut pauza completa timp de o saptamana si am incercat sa mai alerg 5km foarte incet, dar durearea inca era acolo. Am sperat pana in ultima secunda, mi-am luat adidasii si echipamentul cu mine la Viena, mi-am luat chiar si numarul de participare in speranta ca se v-a intampla vreo minune peste noapte. Degeaba, totul era spulberat! A trebuit sa ma recunosc invins, un moment foarte dificil. Am tinut in mine si n-am zis nimic, dar sa vad startul de pe margine a fost ceva cumplit de dureros. 

In schimb in viata lucrurile au tot timpul doua fete, pe de o parte am fost extrem de trist si frustrat, pe de alta parte toate problemele le-am uitat cand s-a dat acel start. Mishu si Sebi erau in cursa si pentru prima oara in viata am fost suporter si nu participant, o experienta neasteptat de faina. Nu as fi crezut ca o sa fie atat de interesanta cursa de pe margine. Startul a fost ceva impresionant, 41.500 de participanti, o mare de oameni dezlantuiti pe bulevardele Vienei. Dupa start am plecat in urmarire alaturi de Dana si Anastasia, cu metroul si o harta a traseului am reusit cu ceva calcule de ritm sa mergem la km 9, 16, 25 si 40. Cu foarte mult noroc am reusit sa ii vedem pe baieti la fiecare punct, sa ii incurajam si sa alergam cativa pasi alaturi de ei. Pentru mine personal a fost foarte interensant sa alerg dintr-un colt in altul al orasului, sa le calculez pace-ul si timpii cand trebuie sa soseasca la fiecare punct.

Tot evenimentul a fost cu totul special, numarul urias de participanti in primul rand, orasul in sine este foarte frumos, spectatori am inteles ca au fost 440.000 (mai mult decat toata populatia Brasovului), totul a fost la superlativ. Va puteti inchipuii ca si bucuria de a termina o asemenea cursa este uriasa. A fost foarte interesat sa vad toata procesiunea si sa fiu alaturi baieti. Mishu si-a invins recordul personal terminand in 4:14 iar Sebi a reusit primul sau maraton de sosea in 4:05 dar cu ceva probleme la picior. Bravo baieti!

Eram cu inima franta dar victoria baietilor si evenimentul in sine m-a inveselit. Imi pare extrem de rau ca nu am putut alerga, dar este numai vina mea si cu toate ca acum sunt extrem de frustrat nu pot decat sa invat din aceasta experienta urata. Un lucru sigur l-am invatat deja: ''Cand te simti indistructibil, incetineste dobitocule!''

Nu stiu exact cum o sa continue lucrurile mai departe dar momentan trebuie sa ma concentrez pe sezonul de triatlon, am pierdut prea mult timp cu alergatul si am neglijat ciclismul. Acum vremea s-a indreptat si trebuie sa revin cat mai curand in forma. Prima cursa o am pe 1 mai si pana atunci trebuie sa pot alerga din nou, pana atunci am si o vizita la un doctor.

Cat despre primul meu maraton... nu mai fac nici o promisiune serioasa, dar o sa incerc din nou in toamna la Munchen sau la Heidelberg. Viena o sa fie razbunata cu siguranta!

Toate pozele le puteti vedea aici: Vienna City Marathon 

 

 

Magstadtlauf

Magstadtlauf este ultimul cros al cupei de iarna din regiune iar eu inca sunt pe locul 3 in clasamentul general (categoria de varsta) dupa cele 3 etape de pana acum. Daca nu eram in situatia asta cu clasamentul ala nenorocit nu as fi participat sincer... Dupa ce am venit din concediu parca nimic nu mai este la fel, iarna inca troneaza si m-am saturat pana peste cap de alergat in conditii neprielnice. Dupa Spania, calului nici ovazul nu-i mai place! Ca sa fie lucrurile si mai tensionate, in dimineata concursului m-am trezit cu sunetul ploii in pervazul dormitorului. Putin mi-a lipsit sa imi bag ceva in el concurs si sa merg la sauna sau si mai bine sa imbratisez canapeua pana seara tarziu, dar totusi am fost impins pe usa afara.
Ploaia s-a oprit pana la urma si spre bucuria mea m-am intalnit cu Markus la start. El participa la semimaraton iar eu nu aveam chef de doborat recorduri sau de impresionat publicul asa ca am hotarat sa fac pe iepurele si sa incerc sa ii duc ritmul lui Markus pe primii 10.5km, undeva pe la 45min, astfel incat sa poata termina semimaratonul intr-o ora jumatate.
Strategia parea simpla dar din nou ''am furat-o'' la start, inca odata imi dovedesc ca motoarele mele pleaca greu. Se pare ca oricat de bine m-as incalzii inainte de cursa, primii 4-5km sunt pe la 70-80% din capacitate doar. Dupa primul km l-am pierdut pe Markus si pana la km5 s-a indepartat de mine pana se facuse cam un minut intre noi. Am tras si am suferit in spate ca un caine dar nu am putut sub nici o forma sa accelerez. In primii kilometrii ma dor toti muschii si toate organele si cel mai nasol e ca nu pot sa gasesc nici un ritm in care organismul sa reuseasca sa elimine suficient de repede acidul lactic din muschi.
In momentul in care nu mai imi simt muschii arzand (km 5) stiu ca am trecut peste aceasta incalzire si totul e usor si placut. De acolo mi-a fost oarecum usor sa il ajung pe Markus, m-am apropiat incet incet pana la km 6.5 cand am ajuns langa el. Mi-am tras sufletul cateva clipe si am inceput sa il trag dupa mine ca sa scoatem timpul propus. Pe final m-am simtit chiar extraordinar de bine, catararile le-am abordat in forta si nu am avut nici un fel de probleme. Ultimul km a fost in catarare dar am rezistat bine, am reusit sa trecem linia in exact 45 de minute. Markus a preferat sa nu mai continue semimaratonul desi eram inca in timpul propus, nu se simtea nici el prea bine.
Am terminat cursa pe locul 54 iar clasamentul general s-a dus naibii din pricina schimbarii regulamentului de punctare al cupei, astfel am fost declasat de baietii rapizi care nu au participat la toate etapele. Dar chiar si asa sunt bucuros de un loc 10 la finalul cupei de iarna. O zi buna ''la birou'' pana la urma, desi sunt in continuare sictirit si satul de antrenamente pe frig. Vreau primavara!
Sunt foarte bucuros de faptul ca nu am avut nici o problema la genunchiul stang, dupa cursa din Spania mi s-a confirmat ca problemele avute par rezolvate. Aparent stretching-ul, masajele si blackroller-ul mi-au adus rezultatele pe care le asteptam atat de mult. Se zice ca o accidentare invinsa poate conta mai mult decat o cursa castigata, eu sunt bucuros ca pot sa ma antrenez din nou si ca ma pot concentra pe maratonul ce urmeaza in aprilie.

Mai multe poze gasiti aici: Böblingen Winterlaufserie - Magstadtlauf

The North Face Transgrancanaria

Chiar si in momentul de fata imi este greu sa cred ca am avut incredibila ocazie de a participa la cursa asta, a fost parca un vis. Transgrancanaria e una dintre cele mai renumite curse de trail running din lume, top level cu participanti din toata lumea si atleti de nivel mondial, toate pe o insula incredibila. Evenimentul este o imensitatea logistica, un mega efort din partea organizatorilor si cred ca aproape o zi de sarbatoare pentru toti localnicii insulei. Traseele sunt pentru toti si toate:  Transgrancanaria - categoria regina, este un ultramaraton de 120km cu 7300m de urcarat, startul e la 12 noaptea si finish-ul undeva dupa lasarea serii celei de a doua zi. Advanced - 83km cu 4700m, startul la ora 4 dimineata cand primii de la ultra ajung pe portiunea aceea de traseu. Marathon - 42km cu 4000m si Starter - 24km cu 1800m. Eu am ales timid si speriat traseul scurt, desi chiar si pentru asta am avut destul de tras.
Fizic trebuia sa fiu pregatit pentru acest inceput furios de sezon dar problemele pe care le-am avut pana acum m-au tras inapoi si acum ma simt nitel depasit de situatie. Am venit in Spania inca cu dureri la genunchi si am sperat ca cele cateva zile de potecareala si de relaxare o sa ma ajute. Din pacate in toate cele 4 zile de mers pe munte am avut dureri pe coborari, lucru care m-a facut sa cred ca nu o sa pot alerga deloc. De frica m-am prefacut ca nu simt nimic si m-am concentrat pe stretching si pe odihna cat mai multa. In noapte dinaintea concursului abia am putut sa dorm, imi venea sa mor de ciuda ca am ajuns atat de departe si nu o sa pot alerga, gandul asta m-a tinut in priza pana dimineata devreme. Am avut ceva emotii si la preluarea numarului de concurs pe care l-am luat abia in dimineata cursei, a fost o greseala de a mea dar spaniolii sunt intelegatori si m-au ajutat.
De la finish am plecat cu vreo duzina de autobuze pana la startul categoriei noastre, intr-un sat pitoresc din creierii muntilor. Pe drum si la start am inceput sa ma relaxez, atmosfera era incendiara si m-am indragostit pe loc de ea. A fost un amestec interesant: culorile super vii ale echipamentelor, muzica traditionala care parea din Peru sau Uruguay de undeva, locatia exotica si oamenii... spaniolii sunt cu totul altfel, sunt veseli si calzi, mi-au dat impresia ca suntem la o petrecere campeneasca si nu la o cursa de alergare. Lucrurile astea m-au facut sa uit de toate problemele, asa ca am luat startul intr-un iures de tipete si confetii zburatoare cu un nou tel, acela de a ma bucura de acesti 24 de km.
Toata cursa am fost vesel si linistit, nu cred ca am participat vreodata la vreo cursa atat de bucuros, ma tem ca am uitat adevarata esenta a acestor participari. Puterile m-au tinut  aproape pana la final, in afara de temperatura torida si catararile brutale pe care le-am avut de infruntat, totul a fost ok. Surprinzator si total neasteptat e ca genunchiul stang nu m-a durut deloc, absolut deloc! Ba chiar interesant e ca m-a deranjat putin celalalt picior. Nu mai inteleg nimic, dar oricum ar fi in ziua aceea am avut o cursa perfecta.
Traseul a fost fantastic! Am alergat prin niste locuri pe care nu as fi crezut ca o sa le vad vreodata. Inceputul a fost tropical, sus in munte potecile inguste si vegetatia exotica au fost ingredientele principale. Am avut in total 3 catarari brutale, cu inclinatii pe care sincer nu pot sa le parcurg pe un mtb, iar coborarile ulterioare au fost de speriat. Nu stiu daca asa sunt traseele de la cursele astea renumite dar pe mine ma lua cu ameteala cand ma uitam in jos, era atat de inclinat si accidentat terenul incat sunt convins ca doar noi si caprele mai trecusem pe acolo. Am trecut prin sate de munte, am alergat prin favelas, prin gradini obscure, pe poteci inguste unde zburau gainile speriate in toate directiile, prin canioane uscate si toride, pe sub portocali si cactusi uriasi, pe coasta oceanului, pentru ca la final totul sa culmine cu un finish pe plaja. Fucking epic!
N-am avut timp sa ma preocup de muschi, de dureri sau de probleme, traseul m-a fermecat la fiecare pas, am fost ocupat cu admirarea peisajelor sau a vegetatiei inedite. Si spectatorii au fost diferiti, este alt popor aici si au alta cultura, cultura care se numeste Trailrunning. N-am trecut pe langa nici un spectator care sa nu incerce sa ma sustina cumva, sunt frenetici si galagiosi (banuiesc ca si sangele latin are o mare contributie). Pentru spanioli sportul asta e cu totul altceva, e la egal cu fotbalul, e super raspandit si practicat de toate categoriile de oameni. E greu de inteles cum s-a ajuns atat de departe la ei, cum e posibil ca aici trailrunningul sa se transmita la tv? Cum e posibil ca 99% din populatia tarii sa stie cine e si cum arata Kilian Jornet? Cum de jumatate din participantii de la categoria mea au fost fete?
Toate elementele cursei au fost coplesitoare pentru mine, nu pot sa va explic cum a fost sa fiu depasit la km 20 de Philipp Reiter de la categoria 87km, sau cum au fost cele 30-40 de secunde cand am trecut prin culoarul de oameni pentru a trece linia de sosire, a fost fantastic! La final aproape ca imi venea sa plang ca s-a terminat, imi era ciuda ca nu m-am dus la o categorie mai lunga pentru a-mi prelungii visul...
M-am tavalit pe saltelele de la finish si m-am racorit cu niste gheata, am mancat cea mai gustoasa Paeya din lume si dupa ce mi-am revenit fizic si emotional am iesit in tribunele de la linia de sosire. Am stat aici cu Dana vreo ora cred si mi-am dat seama cat de norocos sunt sa fiu acolo, sa alerg pe aceleasi poteci cu Philipp Reiter, Santiago Obaya, Ryan Sandes sau Chaigneau Sebastien, sa alerg pe o insula atat de exotica, sa alerg Transgrancanaria. Nu o sa uit niciodata ziua aceea!
Din cauza coborarilor si a lipsei de antrenament specific am avut cea mai puternica febra musculara din viata mea, m-au durut pulpele timp de 8 zile iar in primele 3 am putut sa cobor scarile doar cu spatele. Dar nici o durere nu poate eclipsa locul 55 din 600 pe care l-am obtinut la final sau sentimentele pe care le-am trait acolo.

Sper sa aveti si voi macar o ocazie de genul acesta: mergeti si alergati in Spania, o sa va indragostiti pe loc!

Va las cu cateva poze si un film:

Gran Canaria

De ceva ani ravnesc la un concediu undeva departe in care sa-mi incarc bateriile asa cum se cuvine, ultima oara s-a intamplat acum 3 ani cand am fost in Cipru iar de atunci ne invartim in concedii scurte pe acasa in Romania, cu obligatii si majoritatea in fuga. Mi s-a pus pata pe insulele Canare dupa ce am vazut un filmulet pe internet si de revelion mi-am cumparat bilete pentru finalul lui februarie: cazare, avion si masina.
Insulele Canare sunt un arhipelag in oceanul Atlantic la vest de Maroc si de Sahara, un fel de Bahamas al Europei. Din cauza curentilor Atlanticului de o parte si cei din Sahara pe cealalta parte, insulele au o varitate climatica foarte mare: o insula e plata si desertica, una e foarte muntoasa, una are un vulcan de 3000+ metrii, una e o jungla tropicala, etc. Noi am ales insula Gran Canaria pentru ca e cea mai variata din punct de vedere al reliefului, muntoasa dar si cu plaje superbe, desertica dar si tropicala cu jungle si micro climate la fiecare pas. Aici e si Transgrancanaria, un concurs faimos de trail running la care intentionez sa particip, defapt de asta am ales insula asta :). Am ales perioada atat de devreme ca sa fie socul cat mai puternic, am plecat din Germania unde erau -3 grade si zapada si am ajuns in Canare la 26 de grade insorite. Prima zi a fost torida pentru corpurile noastre, e greu de explicat cum e sa cauti butonul de aer conditionat la masina in 24 februarie.
Ne-am luat cazarea in munte, in mijlocul insulei ca sa putem accesa usor potecile, la o pensiune rurala simpla si calduroasa (la Hacienda del Molino). Insulele fac parte din Spania si denumirile localitatilor si ale punctelor de interes sunt foarte interesante pentru mine, adauga un farmec aparte vacantei (localitate unde am avut cazarea se numeste San Bartolome de Tirajana). Drumul de la aeroport pana sus in munte a fost foarte complicat, toate soselele aici sunt ingrozitor de inguste, pe alocuri de o singura masina. Cu un gps care se incurca in limba spaniola si seara care se asternuse, drumul pana la pensiune a fost extrem de solicitant. Ulterior mi-am dat seama ca insula este un rai al ciclistilor de sosea, drumurile, peisajele si pantele sunt fenomenale, nici nu ma mir ca toate echipele care se respecta fac cantonamente primavara in Canare. 

Dimineata m-am trezit si am iesit pe balcon, era soare puternic, cald si o priveliste parca din cataloagele agentiilor de turism. Primele 3 zile am facut ture de potecareala, cu o mica carte turistica in mana am luat-o la pas pe cele mai interesante trasee ale insulei. Prima zi am trecut cateva pasuri in jurul vaii Tirajana, avand parte de peisaje dementiale, catarari hotarate si cer fara urma de nori. Temperatura a fost superba si fara sa ne dam seama dupa 16km de plimbat in soare ne-am ales cu primele arsuri pe umeri si gat. A doua-a zi am schimbat canionul si am facut o tura destul dificila din cauza catararilor si coborarilor, dar peisajele au fost incredibile: vai nesfarsite ca in vestul salbatic, formatiuni si terase ca la maiasi si vegetatie cum numai la gradina botanica am vazut. A 3-a zi am ales o tura mai usoara, dar micul nostru ghid ne-a cam mintit si am facut defapt 21 de km care mi-au distrus genunchii si gambele. Din nou am schimbat canionul si odata cu el si vegetatia si clima. Am mers multa vreme pe o creasta stancoasa si arida si ulterior printr-o padure de pini parca pusi cu mana fiecare la distanta de 10 metri unul e altul. Toata ziua am fost cu capul in nori pe final fugarindu-ne si ploaia, dar din nou peisajele (si vinul de acasa) au salvat ziua.

Din cauza durerilor de genunchi si a oboselii acumulate am preferat sa ne menajam putin si am ales sa facem a 4-a zi o semi-tura de insula cu masina. Am trecut muntii in nord vestul insulei de unde am urmat coasta pentru a inconjura jumatate de insula pana in sud. In vest insula e influentata de Atlantic si aici am dat de canioane cufundate permanent in ceata cu muschi si licheni atarnand din toti copacii si toate stancile, peisaje parca din filmele de groaza. Am intalnit din nou platouri si terase agricole parca ireale, case si bordeie bagate in stanca si imprastiate in toate colturile vailor, si sere gigantice pline de portocale, banane si alte bunatati. Pe coasta vestica a fost incredibila, direct din ocean pleaca stancile aproape verticale si urca pana la 400 de metrii. Pe stancile astea serpuieste si soseaua, fenomenal de condus pe astfel de drumuri... volanul nu sta nemiscat nici macar 3 secunde consecutive!

O alta atractie locala pe care trebuia sa o vedem sunt Dunele de nisip din Maspalomas. Initial eram sceptic dar odata ajunsi acolo am ramas impresionat, dunele sunt mari si inalte si se intind pe o distanta mult mai mare decat imi imaginam eu. Am facut o mica tura de cativa km si nu e lucru usor sa urci si sa cobori in mod repetat dunele, ca sa nu mai vorbesc de caldura si senzatia de nesfarsit pe care o ai cand esti inconjurat doar de munti de nisip. Am incercat si Atlanticul care s-a dovedit foarte cald, numai bun de scaldat dar din pacate valurile erau foarte puternice si inotul interzis. O zi perfecta, singuri cu burta la soare cocotati pe duna noastra de nisip cu Atlanticul pe fundal.

 
Trebuie sa va spun despre mancare, e FENOMENALA! Ori m-am obisnuit eu cu bucataria nemteasca care e penibila ori spaniolii au gusturi bune! Am mancat ca spartii toate nebuniile lor si va spun sincer ca nu am bagat nimic in gura fara sa nu raman impresionat de gust. Daca aveti ocazia incercati fripturile de miel si capra sau steak-ul de taur, cartofii fierti in apa de mare, branza, maslinele, si vinul ... Dumnezeule vinul !!!
Spania, te indragostesti de ea! Oamenii sunt faini, imi plac, sunt veseli si primitori. Preturile sunt fenomenal de mici, mancare buna, insula e frumoasa, combinatia de multe si mare e perfecta pentru mine...cred ca mai venim!
Sambata am mers in Las Palmas, capitala insulei, ca sa particip la Transgrancanaria (despre care o sa vb intr-un alt blog) iar in ultima zi am mai avut putin timp sa vizitam Santa Lucia, o localitate mica de munte, inainte de a ne lua adio de la minunata insula Gran Canaria.
Au trecut aproape doua saptamani de cand m-am intors la munca, am venit cu bateriile pline si ma simt chiar si acum ca nou. Nu stiu daca e din cauza soarelui acumulat prea devreme in an dar vacanta asta mi-a incalzit sufletul si mi-a ridicat moralul si fizicul neasteptat de mult.

Luati-va o pauza si uitati-va peste toate pozele si spuneti-mi ce parere aveti: Gran Canaria