Waiblingen Triathlon

 
Asteptarea a luat sfarsit, sezonul de triatlon incepe! Waiblingen este prima competitie din Baden-Würtemberg si prima etapa din campionatul regional organizat de federatia germana de triatlon. Aici incepe toata lumea sezonul, e un mic sprint triatlon care pune la incercare antrenamentele din iarna si primavara. Toate cluburile de triatlon se strang aici, iar clubul la care sunt si eu afiliat nu a facut exceptie, am avut 20 membrii care au participat. Despre club o sa va povestesc intr-un alt blog  ;).

Distantele sunt acceptabile, ca orice triatlon sprint: 500m inot intr-o piscina, 20km ciclism pe strazile orasului si la final 5km de alergat prin parc. Fizic am fost pregatit, doar ca pentru mine era primul triatlon si aveam foarte multe nelamuriri referitoare la tranzitii, la reguli si la cursa in sine. Dar tocmai de aceea o cursa ca asta este binevenita, o pregatire pentru cursele mai serioase din vara. Emotii nu am avut, 500m am mai inotat, ciclismul nu presupune nici o problema, iar la alergat inca mai aveam dureri de genunchi dar m-am gandit ca 5km pot sa ii parcurg in orice eventualitate.

Am ajuns din timp la fata locului si mi-am pregatit tranzitia in tihna: bicicleta, prosop pe jos, cureaua cu numarul de concurs, papucii si tricoul de ciclism, adidasii, sosete, sapca si ochelari de soare. Totul pare simplu dar defapt e mult de pozitionat cat mai la indemana. Fiecare are alte idei si alte obiceiuri, eu sunt la inceput asa ca am facut totul asa cum auzisem pe la club sau prin reviste.

La piscina lucrurile incepusera de mult, au fost foarte multe categorii de varste la amatori, stafete si o gramada de alte categorii speciale ale federatiei (liga1, liga2, campionatul pe cluburi, etc.). In ultima perioada vremea a fost groaznica dar in ziua respectiva am avut noroc de vreme putin mai buna, 18 grade… In schimb apa din piscina a fost incalzita undeva pe la 21 de grade, asa ca am putut inota fara neopren si fara sa murim de frig. Startul a fost in functie de numarul de concurs, cate unul la fiecare 15 secunde, urmand ca fiecare concurent sa inoate 10 lungimi de bazin parasind piscina la final pe ultimul culoar. In coada de la start erau multe chipuri ingrijorate, multi incepatori ca si mine, de pe mal parea simplu dar apa era rece cu draci. Cand mi-a venit randul am sarit in bazin, am asteptat semnul comisarului de cursa si m-am impins in marginea bazinului cat am putut de tare…

Nu era prima oara cand inotam 500m si stiam ca pot sa termin imediat sub 10 minute, am vrut sa reproduc un astfel de rezultat dar dupa primii 100m mi-am dat seama ca ceva nu in regula. Nu puteam sa respir calumea, trageam aer cat puteam dar plamanii se umpleau doar de jumate. Am inceput sa ma panichez si sa respir la fiecare brat. Nu am reusit sa imi revin si aveam niste sensatii foarte tampite de anxietate… Ma gandeam sa ma opresc putin dar marginea bazinului parea ingrozitor de indepartata iar toti spectatorii care tipau de pe margine m-au terorizat cumplit. N-am patit niciodata asa ceva, a fost ingrozitor, daca o sa patesc asa ceva in vreun lac/mare o sa fie nasol. Pe la bazinul a 6-lea mi-am mai revenit, am inceput sa respir putin mai normal si vroiam sa ies din bazin cat mai repede. Ultimele 2 bazine mi s-au parut interminabile dar intr-un final am ajuns la marginea de beton si cred ca mi-am facut si cruce ca am scapat! 10:33, un timp nesperat de bun dupa o astfel de evolutie.

Alergarea pana in tranzitie a fost dureroasa, picioarele nu imi erau incalzite deloc, eram descult si bratele ma dureau ingrozitor dupa cosmarul din bazin. Mi-a luat neobisnuit de mult timp sa fac prima schimbare. Tricoul de ciclism pe corpul ud a fost cumplit de greu de imbracat, bratele nu ma ascultau deloc si am fost foarte impiedicat. Am iesit din tranzitie dupa 3 minute.

Ciclism! Hai ca la asta ma pricep… Trebuia sa parcurgem 3 ture a cate 7km care pe situ-ul concursului pareau plati ca in palma, ma simteam bine in picioare si abia asteptam sa recuperez niste timp. Entuziasmul mi-a fost taiat dupa primul viraj, in fata era o catarare de toata frumusetea (foaia mica, pinionul mare). Tot traseul a fost asa, fiecare tura de 7km a avut 120m de urcat compactati in 3 catarari in primii 4 km. La finalul primei ture am terminat de insiruit sfintii si blestemele pe care le cunosteam si m-am apucat de treaba. Unul dintre colegii de la club care e bun la ciclism era la 1-2 minute in fata mea si am fost motivat sa incerc sa il ajung. La finalul turei a 2-a am reusit sa il depasesc si in tura a 3-a mi-am dat seama ca defapt imi place traseul foarte mult :). Un fel de criterium pe strazile orasului, rapid si cu multe curbe stranse.

Tranzitia a doua a mers mai bine: am montat bicicleta, mi-am luat repede adidasii de alergat si am parasit zona intr-un minut jumate. Acum venea proba cea mai problematica pentru mine, alergatul. Cu doar 4 zile inainte am suferit destul de mult la semimaratonul de la Heidelberg si cu siguranta nu eram refacut, drept pentru care de la kilometrul 2 a inceput sa ma doara genunchiul. Cu toate ca am mers foarte incet si cumpatat, durerea s-a inrautatit si nu am putut sa maresc deloc ritmul. Au fost doar 5km asa ca nu am pierdut foarte mult timp per total, 25:29 min.

La finish m-am bucurat, nu a fost o cursa prea buna nici nu am dat totul. Sunt multumit de rezultat si mai ales de experienta acumulata. Se zice ca primul triatlon nu il uiti niciodata, eu cred ca inotul ala sigur nu o sa il uit prea curand! Seara am sarbatorit cu colegii de club. Toata lumea a terminat mai mult decat merituos: primul loc la stafeta, locul 1 la feminin 50 ani, locul 3 la feminin 40 si 45 de ani si un loc 3 la masculin 25ani. Eu am obtinut locul 109 din vreo 200 cu un timp final de 1:19:39.


Mai multe poze gasiti aici: Waiblingen Triathlon

Heidelberg Halbmarathon

Sunt din nou in urma cu blogurile, sunt atat de intarziat incat nici un concediu nu ma mai poate ajuta acum. Am fost extrem de ocupat cu antrenamentele si cu mormanul de competitii care ma asteapta la fiecare sfarsit de saptamana. Viata mea este actualmente plina ochi! Dar trebuie sa scriu mai departe altfel curand o sa uit tot si ar fi pacat.

Ei bine dupa Viena am decis ca cel mai bine este sa fac o pauza si sa nu mai alerg pana nu sunt complet refacut. Am alergat foarte mult anul asta, nu am reusit sa alerg maratonul, m-am si accidentat si acum risc sa distrug tot sezonul de triatlon. Asa ca nu am mai alergat timp de 2 saptamani, un cosmar! M-am simtit incomplet in tot acest timp, acum 2-3 ani uram cu desavarsire alergatul si acum face parte din mine...

In pauza asta m-am concentrat pe inot si ciclism iar durerile de genunchi au disparut, asa ca am zis sa-mi incerc norocul la semimaratonul de la Heidelberg. Aici am mai fost si anul trecut, e o super cursa care aduna 3500 de participanti pe un traseu senzational, jumatate prin padure si jumatate pe strazile medivale ale Heidelbergului, un oras splendid. Acum un an alergam aici pentru prima oara un semi-maraton, am o gramada de sentimente care ma leaga de cursa asta. Pe vremea aceea nu alergasem niciodata mai mult de 12km, iar acum alerg 21+ doar de placere ca sa imi revin dupa o saptamana mai grea la birou. Am facut un pas gigantic de atunci, pas pe care anul asta urma sa il faca si Dana. Probabil impulsionata de antrenamentele mele s-a inrolat si ea pentru o iarna lunga de fuga prin intuneric si frig. Acum la inceput de primavara e pregatita pentru primul ei semi-maraton.

Formula de start a fost ca de obicei completata de gazdele noastre de la Heidelberg, Mishu si Anastasia. Fetele vroiau sa alerge impreuna iar accidentarea mea parca nu s-a potrivit niciodata mai bine. De data asta ''trebuia'' sa alerg mai incet, de frica durerilor, asa ca mi-a fost de folos sa alerg cursa alaturi de fete. Mishu s-a luptat de unul singur cu demonii / recordurile personale si a iesit invingator, ca de obicei. Cursa in sine a fost minunata, ca toate concursurile pe care le abordez intr-un ritm mai relaxat, cu mult timp de privit si admirat imprejurimile. Primii km au fost foarte placuti, in pluton, am parcurs strazile orasului in uralele frenetice ale spectatorilor vesnic prezenti. Ritmul era perfect si parea sa fie totul ok, dar pe la km 5, chiar inainte de a intra in padure, a inceput sa ma doara genunchiul. Ma asteptam sa fiu mult mai frustrat pe situatie dar banuiesc ca m-am obisnuit deja, am anuntat fetele ca e posibil sa abandonez in orice moment si am lasat-o mai moale in urma lor. Aparent cele trei saptamani de pauza nu au ajutat la nimic. Am continuat sa alerg incet asteptandu-ma ca durerea sa creasca exponential, asa cum se intampla de obicei… Am reusit sa trec prima catarare alaturi de fete si in padure parca s-a mai linistit suferinta.

Am reusit sa uit de durere incercand sa ajut campioanele noastre. A fost chiar foarte interesant sa le ofer pe parcurs informatii despre traseu, timpi si tactici: ‘’Incet si constant pana in varful catararii!... mai sunt doar 200m pana sus!... hai ca imediat vine punctul de realimentare!’’. Fetele au mers foarte bine, in mod special pe catarari unde am depasit o gramada de alergatori mai putin pregatiti. Dana a avut ceva probleme la stomac pe a doua catarare si am pierdut-o pentru cateva secunde pe Anastasia si ulterior nu am fortat ca sa o ajungem din urma. Am incercat cum am stiut sa o ajut si sa o incurajez pe Dana, mai mult cu sfaturi despre cum sa abordeze cursa astfel incat sa ajungem cu bine la final. Ritmul a fost perfect pana pe ultima catarare unde a inceput sa se resimta nitel, traseul nu este unul usor, catararile totalizand undeva la 540m altitudine, iar Dana s-a antrenat doar pe plat. Ultima bucata am mers-o pe alocuri dar am ajuns cu bine sus, la castelul din Heidelberg. De aici mai erau doar 2 km de coborare iar Dana a prins aripi, vroia sa ajunga cat mai repede la final.

Pana acolo am reusit oarecum sa ignor durerea dar pe coborare parca imi bagase cineva un cutit in lateralul genunchiului. Nu am reusit sa ma tin dupa Dana si acel kilometru de coborare m-a distrus complet, mi-au dat lacrimile de durere pana jos. Nu vroiam sa ma mai opresc, mai era doar putin! Mi-am dat seama ca nu o sa o mai ajung pe Dana si nu o sa termin alaturi de ea, dar odata cu venirea platului din oras durerea a disparut brusc… am reusit sa o ajung din urma cand mai erau 500m si sa o tin de mana pe ultima suta. Am reusit, 2 ore 23min!

La finalul fiecarei curse eu am un amestec de dureri si sentimente ciudate si se pare ca nu sunt singurul. Dana in loc sa isi traga sufletul la final a inceput sa planga, mi-a spus ca nu vrea sa mai alerge niciodata atat de mult… cuvinte care si le-a retras a 2-a zi. Acum vrea sa incerce sa isi doboare recordul pe un traseu mai plat. Eu sunt extrem de mandru de reusita ei, la fel ca si mine acum un an, a facut un pas enorm. Interesant e ca imediat dupa ce faci ''pasul'' iti dai seama ca poti si vrei mai mult, foarte tare! :)

P.S.: La doua saptamani am cerut-o… si a zis da! :) Probabil ca o sa mai alergam impreuna la Heidelberg Halbmarathon.

Mai multe poze gasiti aici: Heidelberg Halbmarathon