Weekend in Vosgi

  Cum sa iti petreci mai placut un weekend calduros de iulie daca nu la munte cu prietenii?! Caldura verii a inundat intr-un final si Germania iar noi am asteptat weekendul ca disperatii, saptamana asta avem planul facut, mergem in Franta si mai exact in Vosgi!
 

Cocotati pe unde am gasit si noi, aproape de Col de la Schlucht

  Vosgi sunt un lant muntos micut si dragut, oglinda Padurii Negre dincolo de Rin, ceva mai salbatic si mai spectaculos decat copia nemteasca. Fiind aproape de noi ne-am impachetat in graba si vineri dupa munca am zbunghit-o catre campingul La Vologne de la marginea lacului Longemer, unde ne-am regrupat in formula completa cu Mishu, Scuba si Sebi.
  Avem in plan sa exploram zona Col de la Schlucht, o regiune foarte pitoreasca pe unde mai poposeste chiar si Turul Frantei din cand in cand. In prima zi dupa ce scoatem capul din corturi si mancam ceva slanina, prindem suficiente puteri cat sa ne aventuram de sus din pas spre nord: catre varful Gazon du Faing, Lacul Vert si de acolo urmand sa ne intoarcem mai prin vale catre Col de la Schlucht.

Lac du Forlet in vale + cabana cu acelasi nume

  Tura a fost cu totul speciala iar vremea a tinut cu noi, a fost atat de cald si de placut incat ne-am umplut bateriile si rucsacii cu multa voie buna. Poteca ne-a dus initial pe o creasta cu privelisti superbe de ambele parti: pajisti cu flori de toate culorile, lacuri in vale, turme de vaci si multa veselie. Seamana totul parca putin cu Ciucasul, parca aceleasi creste pitoresti, nu foarte inalte, pline cu flori si foarte placute pentru potecareala. Diferenta apare totusi pe la cabane, suntem in Franta si sunt numai fineturi aici: branze, painici si sunculite care mai de care. Nu ne-am abtinut si ne-am oprit la cateva cabane sa degustam si noi bunatatile ;) . Seara ne-am racorit la cort cu niste beri si am admirat artificile de pe lac, caci maine e 14 iulie ziua Frantei, veselie mare pe aici.

Meniul zilei la una dintre cabane

  Duminca am pornit din nou la drum tot de sus din pas, de data asta catre sud: mai intai prin valea Frankenthal, pentru ca apoi sa urcam pe varful Hohneck (1363 m) al 3-lea cel mai inalt varf din Vosgi, si inapoi la Col de la Schlucht. Traseul de azi e ceva mai spectaculos, coboram in vale pe poteci inguste, ceva lanturi si grohotis mult. Azi sunt si mult mai multi turisti si inaintam groi printre turmele de babe, dar suntem totusi distrasi de privelistile frumoase. Ajungem la cabana Frankenthal de la marginea padurii unde ne tragem sufletul la o limonada. De aici incepe greul, avem de urcat catre varf, iesim din padure si soarele ne loveste direct in cap. E cald, dogoreste, iarba e inalta si incinsa (Mishu zice ca e atat de cald incat tipa serpii de sete).

Hamesiti de caldura pe varful Hohneck

  Ajungem topiti sus pe varf si dam de o ditamai cabana, cu drum, masini in parcare si lume ca la balamuc. Zabovim la o bere mica doar si pornim din loc inapoi catre Col de la Schlucht. Poteca merge lin pe creasta si la scurt timp intra din nou in padure, unde ne mai relaxam si noi la umbra frunzelor.
  Inapoi in pas parcarile s-au umplut, e vreme de sarbatoare si toata lumea a iesit la padure! Noi in schimb trebuie sa ne luam adio, unii de la altii si cu totii de la Vosgi si Franta. A fost un weekend de vis, sper sa ne revedem curand ;)
  Dau drumul la aerul conditionat in masina si pornim spre Stuttgart: ''futu-i mama ei cat mai e pana weekendul viitor!''

- Toate pozele, color, le gasiti aici: Weekend in Vosgi.
- Traseele GPS le avem si pe ele: tura din prima zi si respectiv tura de duminica.
- Povestea Mishului
- Si cam atat, pe data viitoare.

Singlespeed - Fixed Gear Project

  Timp, mult lucru manual, niste idei si multa pasiune, acesta a fost proiectul meu pentru iarna: transformarea completa a unei cursiere clasice intr-o bicicleta singlespeed / fixed gear cu multa personalitate.

  Ideea mi-a venit anul trecut cand rasfoiam niste imagini pe pagina Cycle Exif, acolo am vazut o bicicleta care mi-a furat inima, simpla si cu foarte mult stil. In beci aveam deja o cursiera veche si amarata pe care am cumparat-o pentru o suma modica de la un coleg de munca. Toata vara m-am distrat de minune cu ea, pana cand am rupt schimbatorul irecuperabil si m-am decis sa imi cumpar o cursiera calumea. Cam o saptamana am studiat pozele de pe Cycel Exif pe toate partile si m-am tot gandit daca nu cumva as putea sa incerc si eu asa ceva cu vechitura din beci... Mi-a luat ceva sa ma decid, dar cand am facut-o am stiut ca v-a iesii super fain.
  M-am apucat de treaba odata ce s-a scurtat ziua si nu am mai putut face prea multa activitate pe afara. Dupa munca, infulecam ceva rapid si ma duceam direct in beci unde bodoganeam la fiare pana seara tarziu. In prima faza am incercat sa pastrez si sa restaurez cat mai multe componente de pe cursiera, planul a fost sa fac o combinatie stilata intre vechi si nou. Pe langa cadru am pastrat brachetii de frana care sunt absolut superbi (Weinmann - fosta Germanie de est), bratele pedalier, foaia mica si butucul agrenajului. A trebuit sa dezmembrez complet fiecare piesa si sa curat fiecare centimetru in parte. Am invatat si ceva tehnici interesante, de exemplu franele le-am curatat foarte usor cu o folie de aluminiu inmuiata in spirt. Are un efect senzational asupra aluminiului invechit.

before (dreapta) and after

  Munca grea a inceput cand m-am apucat de cadru si furca, a fost cumplit! M-am incapatanat sa fac totul singur si manual si s-a dovedit a fi o munca de miner pana la final. Prima inlaturare a vopselei am facut-o cu o solutie dubioasa pe care am cumparat-o din Hornbach. Un fel de marmelada care a topit vopseua pe care am putut sa o indepartez apoi cu usurinta cu ajutorul unui spaclu. Dar au urmat apoi multe ore (cam 2 saptamani) de slefuit si reslefuit pana am reusit sa indepartez complet orice urma de grund si vopsea si sa obtin o suprafata cat mai fina peste tot.  M-am chinuit mult dar spre final cand au inceput sa se vada rezultatele am fost foarte multumit.

 

 Partea cea mai intresanta dintre toate a fost shoppingul :) . Am rascolit internetul timp de cateva saptamani bune in cautarea pieselor potrivite, am fost foarte specific in ceea ce-mi doream si a trebuit sa caut mult pana am gasit exact ce trebuie. Am dat peste multe situri foarte de nisa cu piese aproape unicat dar cel mai util mi-a fost pana la urma ebay-ul, acolo sursele sunt aproape infinite (China for the winner!). Am luat o pereche de roti faine, de la Miche, cu un butuc spate foarte interesant: pe fiecare parte am cate un pinion, pe o parte e single speed si pe cealalta parte e fixie. Genial nu?! Majoritatea pieselor le-am comandat din timp si cand au inceput sa se adune tot mai multe dintre ele am devenit si eu din ce in ce mai nerabdator.
  Dificil mi-a fost cu vopsitul, un proces complex care mi-a dat ceva batai de cap din cauza lipsei mele de experienta. Mi-au lipsit un mediu potrivit si bineinteles o tehnica buna. Am citit si experimentat pana cand am reusit sa ajung la un rezultat acceptabil. Cel mai usor ar fi fost sa trimit cadrul in Stuttgart la un atelier care l-ar fi vopsit profesional, dar am vrut sa fie totul facut de mine. Si nu-mi pare rau caci am invatat foarte multe lucruri cu ocazia asta.
  In paralel cu vopsitul mi-am creat niste stickere intr-u soft vectorial (Gimp) si dupa multe tratative si detalieri le-am trimis la o firma care le-a printat super fain. M-am bucurat foarte mult cand le-am primit in posta si erau exact asa cum le-am vrut.

  Mi-a fost foarte greu sa astept uscarea vopselei ca sa pot monta totul pe cadru, ardeam de nerabdarea. Dar cand a sosit momentul a fost ca un Craciun pentru mine, jubilam de fericire. Mi-a facut deosebita placere sa duc la bun sfarsit acest proiect, am avut o ocupatie pentru iarna si as face asa ceva oricand doar ca sa am acea satisfactie a reusitei inca odata. Bicicleta a iesit superba, exact asa cum mi-am inchipuit-o si sunt tare mandru de fiecare data cand intru in beci si o vad.

Va invit sa va luati cateva clipe si sa rasfoiti intreg albumul foto, un mic time lapse al renasterii unei cursiere batrane: Singlespeed Fixed Gear Project.


P.S.: Prima oara cand m-am dus cu ea pana la munca m-a oprit un barbat pe drum sa-mi spuna ca bicicleta mea arata superb, Doamne cat de bine mi-a picat! 

Salomon X Trail Run

Dupa atatea luni de antrenament abia asteptam sa termin triatlonul ca sa ma pot relaxa o perioada. Stiam ca voi aveam nevoie de o pauza, chiar si inainte de triatlon ma simteam satul si obosit. Cu toate astea am decis de prin primavara sa particip la acest mic concurs de trail running din Padurea Neagra. Fiind la doar o saptamana dupa Kraichgau stiam ca v-a trebui sa alerg incet si sa incerc sa nu ma obosesc mai mult decat trebuie. Dar tot am fost nerabdator sa vina weekendul sa mergem sa gafaim putin la munte.

Mini sedinta tehnica scurta si la obiect: ''Ma baieti, sa aveti grija si distractie placuta!''

Salomon X Trail Run este un mic concurs de trail la doar a 3-a editie dar reuseste totusi sa adune la start 2-3 atleti profesionisti de la echipele europene de trail, ceva schiori si biatlonisti dar si soferi de autobuz, brutari si dentisti de prin zona. Fiind in inima Padurii Negre, natura si relieful sunt un mediu absolut perfect pentru un astfel de concurs, organizatorii se mandresc ca ar fi ''Cel mai greu semi-maraton din Germania''. Eu m-am inscris la traseul de 21km cu 900m de catarare si am reusit sa o conving pe Dana si pe colegul meu sloven, Michael, sa participe la tura de 10km.
Vremea a fost superba, o zi frumoasa de vara, startul abia la ora 14, organizarea simpla, toate astea au facut o atmosfera foarte relaxanta si prietenoasa. Iar traseul nu putea fi decat minunat, peste asteptarile mele.
Dupa ce se iese din micutul satuc, primii kilometri pornesc pe forestiere care intra ulterior intr-un superb canion ingust, intortocheat si in coborare. Jos in vale se termina distractia, incepe prima catarare de vreo 2.5km si o panta infioratoare de ~15%. De aici incepe sa imi placa chiar, majoritatea celor din grupul in care ma aflam incep sa sufere iar eu m-am apucat sa-i crosetez cate unul. Se pare ca am o placere sadica de a trage tare unde-i dealul mai mare, dar drept e ca odata ce am ajuns sus m-au prins toti mosii din urma. A urmat o coborare lunga, pe care am cam simtit-o in genunchi, doar ca sa ajungem la ce-a de-a doua catarare a traseului. De data asta a fost si mai cumplit, un single trail pietros care urca pieptis, pe alocuri aproape ca alergam in 4 labe.

In varf imi revin cu greu din gafait dar incep ceva forestiere mai plate. Mai reusesc sa mai depasesc 3-4 pensionari ramasi fara baterie si chiar la final ma abitionez sa-l mai prind pe inca unul dar nu reusesc decat sa ajung rosu ca un pepene la linia de sosire (doar ca sa aiba Dana motiv sa-mi reaminteasca ca am promis ca merg incet azi). Am terminat in exact 2 ore, obosit dar happy.
Restul dupamiezei ne-am petrecut-o la premiere, cu mancare buna, muzica traditionala, tombole, bere, totul degenerand intr-un mini oktoberfest. Foarte fain, aici sigur mai venim!

Mai multe poze: Salomon X Train Run Breitnau.
Activitatea pe Strava.
Situl Organizatorilor: Skizunft Breitnau.

Gata, acum chiar ca o las mai moale.

Challenge Kraichgau

Imi amintesc destul de clar cum acum cativa ani ma uitam la filme despre triatlon ca la aselenizare, imi petreceam iarna ore intregi pe trainer uitandu-ma la campionatul mondial din Hawaii 2008, '09: Chrissie Wellington, Macca, Crowie, ceva fenomenal. Consideram pe vremea aceea triatlonul ca fiind sportul suprem, ceea ce inca cred, ceva de neatins pentru mine. Sa stapanesti un sport e deja ceva, dar trei deodata, imposibil, un vis, nici vorba!
Am mai crescut si mi-am dat seama cu timpul ca visele nu sunt de neatins, iar triatlonul a fost intotdeauna pentru mine in varful listei. In octombrie 2012 m-am decis sa ma apuc de treaba, noua luni mai tarziu iata-ma in costum de neopren pe plaja unui lac, terifiat si nerabdator in acelasi timp.

Au fost 9 luni de pregatire, pentru nici un proiect nu mi-am dedicat atat timp si concentrare. A trebuit sa trec prin toate etapele, de la citit si documentat pe cand afara inca ningea, la inot in openwater si pana la cumplitele antrenamente brick, tapering, dieta si cate si mai cate. Cel mai greu mi-a fost cu inotul, daca celalalte doua discipline nu imi erau tocmai noi, la inot a trebuit sa o iau de la inceput. Mi-a fost destul de greu cateva luni pana cand am deprins tehnica corecta, dealtfel 90% din antrenament a fost doar pentru tehnica, dar acum totul pare destul de clar.
O alta problema cu care m-am confruntat a fost lipsa de timp, niciodata pana acum nu am petrecut atat timp antrenandu-ma, si pentru asta a trebuit sa gasesc solutii. Am fost fortat sa-mi schimb multe obiceiuri si sa imi simplific viata in multe aspecte. Dar am gasit cateva portite pentru a ascunde intr-o viata normala cate 8-10 ore de antrenament saptamanal. Aici trebuie sa-i dau mult credit logodnicii mele, pentru ca fara ajutorul ei n-as fi reusit sa am atat de mult timp.

In schimb pe marginea lacului lucrurile nu stateau la fel de roz, am intrat in apa rece si am lasat pe mal iepurii care umblau dupa morcovul din fundul meu. Eram totusi calm dar cei 1.5km de inot ma speriau, stiam directia in care trebuia sa plecam dar nu vedeam din apa baliza de unde urma sa ne intoarcem si asta ma speria si mai mult. Am incercat sa ma feresc de miticul haos de la start si m-am pozitionat undeva in margine dar tot nu am scapat de marea busculada. Dupa tunul care a dat startul nu-mi mai amintesc decat maini, picioare si multa apa inghitita, abia dupa vreo 10 minute s-au mai largit randurile si nu ma mai loveam de alti inotatori. Am incercat tot timpul sa-mi impun un ritm calm si constant, doar in apropierea punctului de intoarcere am fost putin confuz si cred ca am inotat putin in zig zag. La intoarcere obosisem si m-am si agitat prea mult in momentul in care mi-am dat seama ca malul se apropie. Ultimii 50m au parut interminabili dar am reusit sa ajung la mal, sa ma ridic pe picioarele mele si sa ies din apa. Ce a fost mai greu a trecut.

La iesirea din apa Mishu era in public, l-am auzit incurajandu-ma dar nu l-am vazut decat cu coada ochiului. El mi-a facut poza asta.

Tranzitia a fost usoara, am tras de costum pana mi-am scos picioarele din el, m-am chinuit putin sa iau tricoul de ciclism pe mine ud, am predat in graba toate catrafusele unui voluntar si am plecat tropaind spd-urile in cautarea cursierei.
Odata ajuns pe bicicleta totul parea mai distractiv, eram atat de mandru ca reusisem inotul incat pe cursiera parea ca o plimbare. Traseul este unul foarte misto, l-am facut cu o luna in urma si stiam la ce sa ma astept, 42km foarte valonati (600m), multe segmente rapide dar si o gramada de catarari scurte si provocatoare. Primii 8-10 km au fost plati si vantul sufla foarte tare din fata dar odata intrati in padure am fost scapati, abia ce se uscase si costumul pe mine. M-am simtit extraordinar de bine pe cursiera, cu toate ca m-am rezervat pe tot parcursul traseului tot am fost multumit per total. M-am bucurat mult de catarari unde am depasit foarte multi concurenti dar pe segmentele de coborare si plat trebuie sa recunosc ca am fost si eu depasit la randul meu de multe cursiere aerodinamice. Nu am fost niciodata adeptul ghidonului si pozitiei aerodinamice, dar pentru prima oara am vazut o comparatie directa si a fost covarsitoare drept sa fiu. Cu toate astea a fost o adevarata placere: super traseu, o puzderie de spectatori si o vremea superba. Am terminat dupa o ora si 25min cu o medie extraordinara pentru mine (28km/h), putin insetat si cu zambetul pe buze. Oh man, hai ca aproape am reusit ...!

A doua tranzitie a fost surprinzator de rapida, cumva voluntarii te vad la intrarea in zona de tranzitie si iti aduc repede punga cu numarul tau. Am predat cursiera in fuga si cand am ajuns langa banca deja era o fata langa mine care mi-a scos din punga adidasii si mi-a largit siretele. I-am multumit, ea mi-a urat succes si am taiat-o. Totul a durat un minut si 13 secunde, wow!
Alergarea a fost si mai senzationala, obosisem putin dar atmosfera era incendiara. Traseul a fost o bucla prin oras pe care am facut-o de mai multe ori, iar fiecare metru era plin de sustinatori fanatici, nu te puteai ascunde nicaieri. Am alergat surprinzator de calm si calculat, intr-un ritm putin rezervat din nou. A fost ok doar ca dupa 5 km a inceput sa ma doara stomacul. Ma si dezhidratasem putin, soarele batea tare si incepusem sa obosesc. Dar am luat ceva bureti plini cu apa, am gasit-o si pe Dana si pe Scuba prin public care m-au incurajat suficient cat sa termin, putin infranat, si ultimii 5km.
Finish-ul a fost superb, greu de descris in cuvinte, stiu doar ca am obtinut ce vroiam: medalia, si tare mandru mai eram de ea. Timpul la alergat a fost din nou sub ceea ce-mi stabilisem 10km - 49min, perfect. 

Am avut un vis, am muncit foarte mult pentru asta si am obtinut mult mai mult decat imi imaginasem. Pregatirea a fost complexa si dificila din multe puncte de vedere, dar triatlonul asta a fost cea mai mare provocare de-a mea de pana acum si in acelasi timp cel mai usor concurs la care am participat. Faptul ca am fost atat de pregatit au facut defapt toata ziua mult mai placuta si am reusit sa ma bucur de momente deosebite. Plus de asta, nu-mi amintesc sa fi fost fizic mai fit decat acum, ever!
Pe parcurs am devenit mai puternic, mai calculat, mult mai ordonat, am invatat sa ma concentrez pe ce e important, am gasit noi prieteni, si cel mai important este ca mi-am indeplinit un vis vechi. Nu o sa uit curand ziua asta, acum sunt si un triatlonist, unul mandru!

Pozele noastre sunt aici: Challenge Kraichgau.